Hans Prömm, despre război, ură şi o lume nouă

În 1967, când s-a născut, la Brașov, străbunicii lui mai vorbeau încă despre ordinea Imperiului Habsburgic în care ei crescuseră și ai căror cetăţeni mai apucaseră să fie. La 17 ani, Hans Prömm pleacă împreună cu familia în Germania și lasă în urmă România comunistă. Acolo își face studiile militare, studiază economia și știinţele politice. În 1996 este trimis în misiune NATO pe terenul minat al Iugoslaviei războinice. Acolo află Hans cum arată ura, moartea, umilinţa, absurditatea unui conflict fratricid și jură că el nu o să calce vreodată demnitatea altui om în picioare. „Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt și în extremis poate și omor pe cineva, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!”, spune Hans Prömm.

El e, poate, prototipul omului nou: omul cu mai multe ţări, case, joburi… dezrădăcinat și sentimental, dar, tocmai de aceea, determinat să facă ceva al lui. S-a mutat de nouă ori până acum. Stă două săptămâni în România și două în Germania. Are o firmă la Brașov, Caditec, și alte angajamente juridice la Hamburg. Iar din aceste bucăţele, Hans își recreează o patrie a lui. Numai a lui.

România

Bunicii lui Hans îi vorbeau despre bunăstarea perioadei interbelice, despre burghezie, intelectualitate și deschiderea României spre Vest. Și despre al doilea război mondial, dar numai că a fost o nenorocire mare. Nu faptul că izbucnise, nenorocirea era faptul că fusese pierdut. Toate încercările micului Hans de a afla mai multe detalii se loveau de un zid al tăcerii.

Părinţii lui, înfricoșaţi de atrocităţile comuniștilor din anii de după 1945 și crescuţi în „închisoarea comunistă”, nu vorbeau deloc despre trecut. Tot satul nu vorbea despre trecut, era ca o gaură neagră, o ceaţă, un fel de lord Voldemort, al cărui nume nu trebuia pronunţat nicidecum în public, și fiindcă nu puteai fi în siguranţă nicăieri, nici în propria casă. Seara, în dormitor, părinţii ascultau Radio „Europa Liberă” și șopteau lucruri de neînţeles.

În această Românie a crescut Prömm și această Românie era pentru el ţara în care sașii își pierduseră tot ce clădiseră timp de 800 de ani și trăiau într-o stare de șoc și îndurerare continuă. Iar reprezentanţii fizici ai acestui sistem erau români: angajaţii publici, miliţienii, securiștii, secretarii de partid – toţi parcă actori ai înscenării descrise de Etienne de la Boetie în cartea „Discours de la servitude volontaire”. Dar, decimate cum erau, comunităţile săsești au fost destul de puternice să rămână un simbol al convieţuirii între oameni în inima lui Prömm.

În 1985, la 17 ani, Hans pleacă din România socialistă, epurată de burghezi, de clasa de mijloc şi de intelectualii liberi. Era sigur că civilizaţia sașilor, dar și toată România împreună cu locuitorii ei erau sortiţi pieirii într-un lung coșmar a la George Orwell.

Străbunicul lui din partea mamei, Johann Rausch, avea pământ și casă lângă Brașov, la Ghimbav. Pe casă și pe tot ce aveau, familia lui a primit 35 de mii de lei la plecare. Mai toate bunurile de valoare, mobila şi ceasurile vechi, intrau în patrimoniul naţional, n-aveai voie să le iei cu tine, nici cărţi nu permiteau comuniştii să le duci în occident. Părinţii lui Hans s-au stabilit la Berlin, unde după ceva ani, și-au cumpărat o casă mai la „periferie”, adică lângă Zid, pentru că atunci, acolo, casele erau mai ieftine.

După căderea Zidului însă s-au trezit în centrul orașului… Nu s-au mai întors niciodată în România. „Mama spune că ar fi prea greu pentru ea, prea dureros să revadă România, să revadă Ghimbavul”, spune Hans. „Nu vrea să mai deschidă rănile pe care le crede închise. Iar casa și terenul nu le-au mai revendicat niciodată. Acum stă acolo poliţistul satului din anii 80, un om cumsecade. Mama consideră că avem tot ce ne trebuie, nu e bine să stricăm liniștea unui om, unei familii, care și ea a cumpărat casa de la stat. Cine a pierdut o dată totul știe cum e, şi liniștea ei sufletească e mai importantă decât o casă sau banii.”

În Germania, i se dezvăluie lui Hans, adevărata amploare a fenomenului, cum comuniștii, după 1945, au curăţat România de toate „elementele” care nu vroiau să se supună noii orânduiri. Abia acolo află dimensiunea tragediei poporului român și abia acolo începe să încadreze suferinţele sașilor în acest context.

Armata germană

Hans Prömm se înscrie la academia militară. Se temea că nu va fi admis, venind din Est, dar intră cu brio. Explică şi de ce a optat pentru pregătirea militară, era cumva fascinat de ea.

„Din copilărie m-a fascinat milităria…”, spune Prömm, „câtă pregătire a oamenilor, planificare minuţioasă, disciplină și coordonare îţi trebuie să operezi pe câmpul de luptă cu mii de oameni… Planul este 50% din succes, deoarece inamicul nu îţi face plăcerea să lupte conform planului tău. Următorii 45% sunt flexibilitatea şi viteza cu care poţi să adaptezi planul şi toată organizaţia (adică mii de oameni) la o situaţie nouă. Schimbi tactica, dar nu obiectivul şi strategia. Ultimul 5% este noroc! Şi totul pentru a atinge la ora necesară obiectivul, rezultatul cerut. Abia pas cu pas mi-am dat seama că nici armata germană nu este imună la schimbările sociale din ultimile decenii. În loc să fie un exemplu de orientare, armata a devenit o copie a societăţii. Dar tradiţiile şi spiritul prusac persistă şi nu o să fie exterminate de cele două–trei generaţii mediocre aflate în acest moment la putere”.

„Sunt recunoscător şi dator pentru ce am învăţat acolo”, mai spune Hans, „La 20 de ani eram responsabil pentru 40 de oameni şi echipament foarte eficace şi scump. Am învăţat foarte repede că greşelile mele se plătesc cu sângele lor. Atunci nu îţi permiţi să greşeşti şi nu ai nevoie de nimeni să te motiveze. Mergi până peste graniţele puterilor tale pentru a deveni şi mai bun.”

Iugoslavia

„În momentul acesta, toţi ne pierdem patria. Apar noi clustere, pe alte criterii decât etnia. Ne orânduim din nou, modelul vechi – statul naţional – va dispărea. Care este locul meu în lume? În cine am încredere? Cine sunt «ai mei» și cine «ceilalţi»? Suntem în mijlocul unei vâltori, nu știm ce va ieși de aici, dar cred că românii vor reuși mai ușor să se adapteze. Sunt mai deschiși, mai toleranţi, poate şi mai «păţiţi», fiind multe secole supuși altora, au acum un avantaj în faţa globalizării”, Hans Prömm, antreprenor, Hamburg – Brașov

Cea mai dură experienţă, dar poate și cea mai benefică, mărturiseşte el, a fost campania IFOR în fosta Iugoslavie, despre care vorbește și într-un interviu pentru Allgemeine Deutsche Zeitung. Plecarea lui acolo s-a produs în august 1996, imediat după instaurarea „păcii“ de la Dayton. „Am intrat pe acel câmp minat, având baza la Trogir în Croaţia. Ne deplasăm cu convoaie blindate sau cu elicopterele la Sarajevo, Knin, Tuzla sau alte localităţi în care combatanţii nu mai luptau, dar încă stăteau în tranșee și noaptea mai izbucnea câte un schimb de focuri în jurul nostru. În multe localităţi și zone pândeau mine și grenade ascunse, aşa-zisele «booby traps». Dar nu schimburile de focuri sunt ceea ce m-a format în acel timp. Noi nu am luptat acolo și am câștigat eroic bătălii, nu a fost comparabil cu luptele atroce din Afganistan sau Irak. Noi am venit «după». Am venit când atrocităţile mari încetaseră”.

Dar străzile erau minate, femeile violate însărcinate, sute de localităţi «curăţate» etnic, iar în incinta stadionului olimpic din Sarajevo se stivuiau cadavre neidentificate. Frica femeilor de orice uniformă, soţii, fraţii sau taţii lor dispăruţi – este ceva ce mi-a atins inima, m-a făcut umil, în fata destinului sau a lui Dumnezeu şi m-a făcut să preţuiesc orice fel de viaţă fiind ea cât de măruntă. Şi mi-am jurat că eu nu o să calc vreodată demnitatea altui om în picioare. Mă cert, îndur sau pedepsesc, mă lupt și in extremis poate și omor, dar niciodată plin de ură sau într-un fel umilitor!”

Acum, după evenimentele din Franţa – atentatul asupra unor jurnaliști – Hans Prömm mărturisește ce gândea când se afla pe străzile din Sarajevo. „Nu puteam să cred ce am auzit și văzut acolo. Oameni educaţi, europeni ca noi, s-au transformat peste noapte în animale. S-au adunat sub steagul etniei sau al religiei și și-au gonit sau mutilat sau omorât vecinii, numai din simplul motiv că ei erau de altă etnie sau religie. Am văzut în zona Knin casele părăsite și arse (sau întregi, dar minate) ale sârbilor goniţi de croaţi în 1995. Am văzut cimitire care își «scuipaseră» morţii. Sârbii au luptat atâta timp, încât să aibă vreme să-și scoată strămoșii din morminte și să-i ia cu ei. Toate astea s-au întâmplat nu în Evul mediu, ci acum 20 de ani în Europa noastră modernă. Se poate întâmpla și la noi? Nu știu, dar mi-e teamă că da…”.

A-faceri

Întors din armată în 1997, își începe cariera de manager și ajunge în 2003 pe poziţia de County Manager Germania al grupului multinaţional Philips. Era un loc onorabil, confortabil, dar, spune el, oricât de complicat ar fi de obţinut, suveranitatea, libertatea sunt cele mai importante. A înţeles devreme că poţi lupta cu imprevizibilul doar construind, clădind insule în haosul lumii. „Cât timp mai ai un șef deasupra ta, un CEO sau un acţionar, nu ești suveran, nu ești antreprenor. Numai cine poate crea ceva din nimic și se poate hrăni pe sine și pe alţii este un antreprenor adevărat. În Germania, România sau Kazahstan…”, spune Hans Prömm.

În 2005 cumpără, împreună cu Werner Braun, prietenul lui din timpul școlii cu care fusese coleg la „Honterus” în Brașov, firma „Caditec GmbH & Co KG” de la grupul Autokabel cu care fondaseră Caditec-ul. Firma avea 30 de angajaţi în Germania și doi la Brașov. Întrebarea era dacă merită să continue la Braşov…

Ia avionul și ajunge la București. De acolo pornește cu o mașină spre Brașov. Pe drum citește, vorbește la telefon, până aproape de Sinaia nici nu observă împrejurimile. Trecuseră 19 ani. Dar, pe măsură ce se apropie de Brașov, îl cuprinde o neliniște, o emoţie inexplicabilă îl copleșește, aproape că plânge. Hans ajunge la Brașov și toată noaptea, în camera de hotel, nu poate închide un ochi. Discută cu Werner și după câteva zile le este clar, România oferă un potenţial uriaş, aici va fi viitorul firmei. În anii care urmează, cei doi vor muta nucleul firmei și numărul angajaţilor se inversează: în Germania rămân câţiva și la Brașov sunt cei mai mulţi. Pentru a concentra vocile firmelor germane, şi pentru a fi auziţi mai bine de politica locală, Braun şi Prömm înfiinţează împreună cu alţi antreprenori germani Clubul Economic German Brașov (DWK).

Între 2007 și 2010 se reîntoarce în Germania, unde împreună cu un alt prieten, din armată, înfiinţează firma HEEAG, prin care dobândesc zone de prospecţiune pentru energie geotermală, dar și ţiţei sau gaze naturale. „Energia geotermală este verde – zero poluare, zero consum de energie fosilă”, explică Prömm. „Însă, în plină derulare a proiectului, în Franţa, Elveţia și Germania alte foraje geotermale – și fracking-ul – produc mici cutremure. Acceptanţa de către cetăţenii şi politicienii germani scade la zero, investiţia riscă să devină un dezastru financiar. Avem noroc, într-un câmp de-al nostru este un zăcământ de ţiţei. În loc să pierdem toată investiţia, vindem la un preţ foarte bun către Gaz de France Suez”, spune el.

În 2011, se întoarce la Brașov. „După criza financiară care ne-a forţat să punem producţia «on hold», aceasta trebuie repornită. Între timp, asociatul meu Werner Braun ajunge președinte la DWK și are un proiect care îi consumă tot timpul și nervii: Școala Profesională Germană „Kronstadt”, pe care vrea s-o înfiinţeze la Brașov. Ţara nu se poate dezvolta numai cu academicieni și lopătari. După 1989, în România au murit toate școliile profesionale și cele de meșteri. De unde să ne vină operatorii de centre CNC, mecatroniștii, electricienii sau sculerii matriţeri buni, care sunt baza oricărei producţii industriale?” se întreabă Prömm.

„Aceşti oameni existau în România lui Ceauşescu, dar ignoranţa şi nepăsarea sistemului din ultimii 25 de ani i-au făcut să dispară complet. Incredibil este că din guvern nu vrea nimeni să susţină proiectul, nu există buget pentru așa ceva. Primarul Brașovului ar vrea, dar nici el nu are buget. Dar pune la dispoziţie clădirea unui fost liceu. Werner bate toba în DWK, îi adună pe liderii firmelor germane din zona Brașovului.” Scrie, zboară și cerșește în România şi în Germania. „Eu în acel punct îmi pierdusem speranţa. Dar, Werner avea o viziune şi era hotărât s-o realizeze. Şi, în fine, adună banii necesari și convinge Ministerul Educaţiei să traducă și să accepte planurile de învăţământ în sistemul dual german, traduse întocmai în limba română. Și să plătească cadrele didactice. Restul costurilor le suportă firmele fondatoare, cât și cele care trimit elevii …”, povestește Promm despre cât de greu a fost să începi să schimbi realitatea pas cu pas.

Azi, Hans are trei ani consecutivi de când face naveta între România și Germania. Are un apartament aici și unul acolo. Soţia și fiica lui sunt în Germania, iar fiul la studii în Statele Unite. Balansul între cele două ţări îi place, fiindcă, spune el, poate beneficia de părţile frumoase ale ambelor sisteme: „Acasă, în Germania, totul decurge ordonat și liniștit. Businessul merge lin și petrec mult timp cu familia. «Acasă» în România, apele curg mult mai repede și imprevizibil. Oricum îţi faci planurile, niciodată nu merge «din prima» și trebuie să acţionezi mult mai flexibil și spontan. Dar, am reuşit să ridicăm la Braşov o veritabilă firmă de high-tech. Nu mai proiectăm şi producem piese simple şi low-cost cu salarii indecente, iar creierul şi profitul stau în Germania. Nu, noi concepem, proiectăm şi executăm la Braşov linii automatizate de producţie pentru grupurile multinaţionale worldwide. High-tech made în România! Şi plătim salarii care le permit inginerilor noştri să rămână în ţară…”

Citiți textul integral în Revista SINTEZA

Publicitate