Ţara de piatră

Se spune că Viena e pavată cu piatră din Ţara Crişurilor, Roma ar avea şi ea carne de calcar din Transilvania, Palatul Parlamentului din Budapesta şi Casa Poporului din Bucureşti au ziduri din carierele României. De la sanctuarele dacice la grajdurile pentru dobitoace, piatra l-a însoţit pe om, era miezul lui tare. Acum e gata să facă şi ea saltul mortal de la esenţă la aparenţă.

E un loc împădurit, umbros, ca o seară. Pietrele ies din umezeala locului, înverzite pe spinări, cu urme de daltă. Omul întinde mâna şi dă frunzele la o parte, se ivesc urmele, rănile: aici şi aici. Despicăturile din cremene, făcute de sclavi, se deschid timid, în geana de lumină. Erau să fie zid de cetate, dar n-au mai ajuns. Au rămas aici, pietre slute. De parcă ieri ar fi ieşit dalta din carnea ei, piatra aşteptă o altă mână să termine treaba. Măgura Călanului este un loc mai puţin cunoscut, aproape deloc cercetat, lăsat în grija sălbăticiei. A fost carieră de calcar sarmaţian, „mama cetăţilor dacice”, cum îi spune istoricul Dan Oltean. Cu piatra de aici, dacii şi-au ridicat cetăţile, sanctuarele, au construit Sarmizegetusa Regia. Un fel de BCA antic: piatră caldă, uşoară, de culoarea mierii de salcâm, nici prea fragilă, dar nici prea greu de cioplit.

În partea de nord a carierei lucrau sclavii, jos, pietrarii, câteva sute. Deasupra, pe piscul dealului stătea supraveghetorul, omul regelui, de sub ochii lui nimeni nu putea să dispară. Cariera era înconjurată de şanţuri. Sclavii nu puteau pleca decât de tot. Şi asta se întâmpla des, mureau foarte uşor, desprinderea blocurilor de piatră era cea mai grea muncă, adesea piatra se sfărâma şi le străpungea ochii. Orbi, sclavii nu mai făceau doi bani. Bucăţile de piatră bune pentru prelucrat erau rostogolite pe versantul sudic al carierei, spre platoul de la baza dealului , unde pietrari pricepuţi o ciopleau la dimensiunile cerute de arhitecţi. Şi acum, pădurea e plină de pietrele imperfecte, din care nu puteai scoate un paralelipiped şi care erau abandonate. Parcă am nimerit într-o pauză de masă. Locul a avut noroc, a rămas virgin. A fost apărat de ignoranţă şi de lipsa drumurilor de acces. Singurele urme murdare sunt ale căutătorilor de comori, care au găurit pădurea după aur. Dar, altfel, cariera de la Măgura Călanului pare încremenită în timp, aşa cum a lăsat-o ultimul sclav care a părăsit locul.

Pe platoul de la baza dealului pietrarii făţuiau blocurile de piatră, sub ochii supervizorilor le potriveau la dimensiuni diferite, pentru ziduri de cetăţi diferite. De aceea le şi însemnau cu litere greceşti după care le clădeau aşa cum urma să fie zidul cetăţii. Iarna, şi asta este credinţa unora, profitând de pământul îngheţat le duceau cu săniile, pe drumul peste plaiuri, căruia şi acum i se spune, Drumul dacilor. De la cariera de calcar la Sarmizegetusa sunt peste 40 de kilometri. Transportul se făcea greu, urcat şi coborât, prin relieful de munte, zeci de kilometri. Tocmai de aceea, efortul lor îi uimeşte pe istorici. „Sunt porţiuni în care drumul se adâncea şi trei – patru metri sub greutatea săniilor”, spune Dan Oltean.

Oamenii din umbră

Piramidele egiptenilor sunt mult mai mari, dar piatra pentru ele a fost adusă doar de la doi kilometri distanţă. Dacii au cărat-o peste văi şi munţi, pe distanţe incredibil de lungi pentru mijloacele de atunci. Nici astăzi istoricii nu s-au pus de acord asupra modalităţii în care au fost transportate blocurile de piatră, nici asupra intervalului de timp în care au fost construite cetăţile. Dan Oltean a cercetat fiecare cetate, a măsurat pietrele din zidurile lor. A descoperit că au dimensiuni diferite, cu cât o cetate era mai aproape de carieră, cu atât blocurile de piatră erau mai mari, iar pe măsură ce se îndepărtau, pietrele destinate lor se tăiau la dimensiuni mai mici, ca săniile să le poată duce. La Costeşti fiecare piatră are 2,5 picioare atice, la Blidaru 2 picioare şi la Sarmizegetusa, cea mai îndepărată construcţie, pietrele au 1,5 picioare atice.

Exploatarea pietrei s-a făcut cu sclavii capturaţi din incursiunile dacilor la sud de Dunăre şi la Pont, dar cioplirea ei şi transportul s-a făcut cu oameni liberi. Pietrarii greci şi arhitecţii erau luaţi cu împrumutul, după ce s-au ridicat cetăţile, Burebista i-a dat înapoi şi i-a plătit pentru munca lor. „Cei mai importanţi erau oamenii din umbră, tehnicienii, arhitecţii, iniţiaţii. Construcţiile antice nu se făceau la întâmplare. Burebista a construit pentru prima dată la înălţime, tocmai pentru că văzuse cum ceilalţi, grecii de exemplu, pierdeau cetăţile pentru că le ridicaseră pe văi, pe ţărmuri şi erau uşor de atacat. Doar în Dacia întâlnim cetăţi pe munţi. Convingerea mea este că Traian a beneficiat de trădarea unor meşteri pietrari sau arhitecţi angajaţi la muncă aici. Grecii, după ce au lucrat pentru Burebista, au putut pleca să lucreze în altă parte, iar unii au avut schiţele. Din mărturiile istorice reiese că Traian a ştiut exact pe unde să atace şi unde erau cetăţile. Vedeţi, era ca la multinaţionale acum, specialiştii au putut fi recrutaţi pentru lucrări mari, au lucrat dar apoi au plecat la alţii şi atunci nu erau contracte de confidenţialitate, au trădat” crede Dan Oltean, istoric, autor al mai multor cărţi despre istoria dacilor.

Şi pietrele mor, uneori

La Măgura Călanului nu s-au făcut cercetări arheologice de adâncime, arheologii nefiind interesaţi de noi şantiere, în condiţiile în care cu puţinii bani primiţi preferă continuarea unora începute deja. Poate dacă s-ar fi cercetat, s-ar fi descoperit aşezarea pietrarilor şi detaliile de viaţă. Se presupune însă că au locuit jos, pe Plai, lângă singurul izvor din apropere şi tot pe acolo, prin zonă, poate chiar pe piscul estic al Măgurii trebuie să fi fost un templu de rugăciune pentru lucrătorii de la carierele de piatră. Zona nu este protejată prin lege, iar Direcţia Judeţeană pentru Patrimoniu Hunedoara dă asigurări că a început demersurile, dar nu s-au finalizat. Până atunci, la frontul principal de lucru al carierelor se adăpostesc ciobanii, se face foc, iar localnicii îşi mai iau pietre pentru câte un gard sau o faţadă de vilă.

„Oraşul Călan e mort, dacă s-ar face o reconstituire aici, un proiect, o şcoală de sculptură, ca în Italia, unde nici nu mai sunt cariere antice. Dar noi avem avantajul că în Evul Mediu nu s-a exploatat piatra şi cariera este intactă, aşa cum a lăsat-o Burebista”

Istoricul Dan Oltean, autor şi al unui proiect turistic „60 de trasee în Munţii Orăştiei”.

Drumul pietrei

Romanii au folosit pentru construcţiile lor piatra de carieră din cetăţile dacice. Ei n-au făcut săpături, nu aveau timp, dar au luat piatra din cetăţile învinşilor. Iar mai târziu, localnicii au folosit, la rândul lor, piatra din construcţiile romane la biserile lor. Aşa se face că găsim în Ardeal, biserici cu pietre în ziduri purtând inscripţii romane.

Biserica din Sânpetru este o construcţie medievală cu o formă simplă şi foarte puţine detalii decorative. În zidurile bisericii au fost prinse bucăţi din ruinele romane din apropiere. Cea mai interesantă dintre aceste pietre romane este altarul din marmură de la intrarea în biserică. Se spune că acesta a fost adus de la un templu roman. Din inscripţia în latină a altarului aflăm şi o poveste interesantă. Se pare că altarul antic fusese închinat lui Silvanus, zeul roman al pădurilor, şi a fost ridicat de un funcţionar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, drept mulţumire pentru că fusese înaintat în grad.

O chestiune de orgoliu

În Evul Mediu, viaţa pietrei capătă altă valoare, devine un lux şi un semn de putere pe care regii şi-l prezervă. În timpul dinastiei arpadiene, în prejma anului 1279 apare chiar un edict care interzice folosirea pietrei în construcţii de către populaţiile necatolice, de către români în special. Se pare că şi înainte de el exista o restricţie tacită, o cutumă, prin care supuşii regelui nu îndrăzneau să construiască în piatră. Doar bisericile catolice erau îngăduite. Satele săseşti au descoperit o cale prin care să se poată apăra de năvălitori şi să fenteze monopolul regal: au făcut ziduri în jurul bisericilor de piatră, aşa au apărut bisericile fortificate, bisericile-cetăţi. Nici teutonii nu aveau voie să ridice cetăţi din piatră, în actul lor de donaţie din 1211 era prevăzut faptul că le puteau face doar din pământ şi lemn. Când au încercat să fenteze restricţia şi şi-au ridicat cetatea de la Feldioara, cu piatră, au supărat regalitatea maghiară şi nu mult mai târziu, au fost alungaţi. „O prostie, n-au realizat că îşi pun singuri regatul în pericol. Dacă i-ar fi lăsat pe localnici să-şi ridice cetăţi din piatră, n-ar mai fi fost spulberaţi de toţi năvălitorii, ar fi putut să se apere! Dar dorinţa de putere exclusivă le-a fost fatală. Lipsa construcţiilor de piatră a fost o cauză a căderii regatului ungar sub dominaţie habsburgică”, explică Dan Oltean.

Şi istoricul Tudor Sălăgean îi dă dreptate, recunoscând că la 1241, după marea invazie tătară, s-a ridicat restricţia construirii în piatră, tocmai pentru că se văzuseră consecinţele. Chiar şi existenţa unui edict ca acela scris din 1279, în care li se interzice pe mai departe doar ortodocşilor să clădească în piatră, dovedeşte că a existat o restricţie iniţială mai largă.

Casa

Omului medieval i-a rămas să se strecoare prin ochiurile istoriei cum a putut. Uneori n-a putut, aşa se face că sate întregi au fost arse şi bărbaţii ucişi, iar femeile siluite. Istoria Transilvaniei e plină de sânge. Când au ajuns să construiască în piatră, localnicii au umplut satele de ea. Nu ridicau doar casele din piatră, dar şi grajdurile animalelor, jgheaburile pentru apă, morile, gardurile. Fiecare casă începe să semene cu o mică cetate, cu o fortăreaţă, de care oamenii nu avuseseră parte până atunci.
Şi astăzi sunt sate întregi în Munţii Apuseni unde casele au fost construite numai din piatră. La Cerul Băcăinţii se mai păstrează cam 150 de case de acest fel, un fel de muzeu în aer liber. Numai că, o dată cu industrializarea comunistă şi apariţia blocurilor din beton care se ridicau peste noapte, meşteşugul folosirii pietrei a cam dispărut. Dacă mergi prin satele Transilvaniei şi întrebi unde mai găseşti un pietrar ţi se va răspunde: la cimitir!

Pietrele rătăcitoare

Domnul Emil din satul Măgura stă cu picioarele pe un „vălău” de piatră şi spune aşa, cum ar vorbi despre fleacuri. „Vălaie? Dacă ştiu să fac vălaie din piatră? Păi pe al meu cine l-o făcut? Nu eu? Fiecare om îşi făcea casa şi vălăul lui!” Piatra ieşea din pământ prin grădini, pe ogor, peste tot.

Grajdul din faţa domnului Emil este acum singura construcţie de piatră rămasă în picioare în întregime. În rest, doar câteva garduri prăbuşite mai arată ca ruinele unor foste case-fortăreţe. Sătenii recunosc că a venit o vreme în care era ruşine să ai casă de piatră. „Nu se cade să mai ai casă de piatră, e pentru oameni săraci. Le-am lăsat deoparte pe acelea şi ne-am făcut altele, făloase, din cărămidă, cu tencuială, cum se cuvine!” explică ei.

Însă, ce n-au mai vrut să facă sătenii, a făcut preotul din Dancu Mare. Părintele Nicolae a adunat cu tractorul, el încărca, el descărca, toată piatra de prin sate. A luat tot ce era pradă ruinii şi a dus-o sus, pe cel mai înalt vârf de deal, lângă Măgura Călanului. După ce a urcat piatra pe vârful dealului Măgura, a căutat zidari şi cu ei a ridicat o biserică. Zidurile sunt clădite cu stângăcie, se vede că piatra este de toate felurile, culeasă din te miri ce locuri, nu a fost prelucrată de pietrari, nu are o formă regulată şi este fixată cu beton. Dar fiecare bucată de calcar, scoasă din grajduri sau rostogolită din garduri poartă ADN-ul rocilor de la Măgura Călanului. Parcă singure au vrut să se adune aici, ca într-un templu străvechi. S-au întors, închizând un cerc magic. Scoicile şi melcii rămaşi în miezul lor de când erau pe fundul Mării Tethys, se coc acum la soare pe pieptul unei biserici ortodoxe. Din faţa ei vezi toată ţara Haţegului. Munţii Parâng şi Retezat, cetăţile dacice, Sarmizegetusa, drumul dacilor şerpuind, alb, peste plaiuri, Roşia Montană, Alba-Iulia, Orăştie, Călan…
Frumoasa biserică de piatră de pe Dealul Măgurii/Foto: Vakarcs Lorand

„Calcarul este piatra pe care o iubesc cel mai mult. După mine, ea e adevărata piatră vie. Se formează, se naşte, apoi se topeşte şi se scrurge, după care se recristalizează şi gata, s-a recreat! Ce e viaţa dacă nu o trecere din ceva în altceva? Şi păsările o iubesc, pentru că e o piatră caldă, captează căldură vara şi iarna e ca soba bunicii. Pe calcar cresc şi cele mai multe plante din aceleaşi motive. Ca să studiez natura în formele ei cele mai bogate, totdeauna caut pietrele de calcar”.

Alexandru Stermin, biolog cercetător UBB

Viaţă de pietrar

Viştea era cuibul lor. Acolo îi găseai pe toţi. Sute de bărbaţi, toţi pietrari. Sub pământurile lor, aşa cum alţii au petrol, ei au o piatră galbenă, destul de moale, caldă şi frumoasă la şlefuire… Cumpărai un lot să pui porumb şi cum băgai plugul, lama lui scrâşnea în piatră. 30 de centimetri de sol, atât aveau, căci ce era dedesupt nu le mai aparţinea. Era al statului. Nu aveai porumb, dar aveai piatră, aşa a început exploatarea.

Pietrarii din Viştea, prin anii 80 lucrau toţi, vreo 60-70 de cioplitiri, pentru Casa Poporului din Bucureşti. Se muncea zi şi noapte, ieşea praful din ateliere ca fumul de la Călan, iar „marfa” era încărcată în trenuri şi expediată spre Bucureşti, zi de zi.

Au avut, de-a lungul timpului comenzi din toată ţara. Au trimis piatră la Palatul Cotroceni, la Teatrul Naţional, la biserici şi proprietari de vile, la restaurări din Budapesta sau Viena. Acum, comenzile vin mai rar şi se cer adesea pietre ornamentale, elemente de decor. Piatră pentru case, pentru ziduri de clădiri nu mai cere nimeni. „Ar fi prea scumpă, spune pietrarul, nu-şi mai permit oamenii. Vor mici lucrări în piatră, pervaze, basoreliefuri, praguri, cât să aibă şi ei ceva frumos, dar atât”.

Anul acesta au lucrat pentru o comandă din Austria, ancadramente, coloane şi ceva la gard, iar acum le-a sosit o comandă pentru o vilă din Transilvania. Nişte coloane cu statui care ţin în mână blazonul casei. Maistrul pietrar zâmbeşte stingher. Au devenit pietrari de faţade, un fel de manichiurişti sau frizeri în lumea pietrei.

Ţipătul pietrei

Bartha Istvan ia în mână o rindea şi se apropie de boiandrugul de piatră, culcat pe bancul de lucru. Cei care ştiu ce urmează sunt pregătiţi deja. În clipa următoare vezi mâinile pietrarului alunecând cu rindeaua pe spinarea pietrei şi urechile tale se zbârcesc instinctiv, ţi se ridică umerii, încerci să tragi de cap, să te faci ghem, pielea începe să usture şi sunetul rindelei te străbate de sus până jos prin miezul coloanei vertebrale. Nu apuci să-ţi revii că alt scrâşnet de fier ascuţit în piatră îţi taie carnea şi pietrarul se opreşte să-ţi explice. „Din cauza rindelei era să nu mă fac cioplitor. Când ştiam că urmează să rindăluiască tata la piatră, plecam de acasă. Căutam unde să mă bag , să nu aud. Acum, nu mă mai supără aşa de tare. şi cu răul cel mai rău te obişnuieşti, iar la sfârşit, când vezi ce s-a putut face dintr-un bolovan, zici că merită!”

Cu toată ura ce-o avea pe rindea, când a împlinit 16 ani, Istvan a intrat uncenic la piatră. Nu avea încotro. Asta făcuseră străbunicii lui, bunicul, tatăl, de vreo 200 de ani încoace. A ucenicit un an-poate doi, şi apoi a primit dreptul de semnătură. El a devenit pietrarul 19. Până să primeşti însemnul tău, lucrai fără bani, după sfaturile meşterului şi la sfârţit, când terminai, el punea pansonul, ştampila, dacă-i plăcea ce-ai făcut, bunînţeles!

Pietrarii din Viştea n-au învăţat meserie la vreo şcoală ci, în satul lor e la bunici şi străbunici

S-a întâmplat ca în anii aceia, primii şi cei mai buni, să facă singur o consolă pentru Casa Poporului. A lucrat multe altele, dar aceea a fost cea mai grea şi mai frumoasă. Era o lucrare complicată. Au sosit schiţele şi el trebuia să le descifreze şi să facă în piatră, întocmai cum era desenul de pe hârtie. Avea 18 ani, până atunci nu mai făcuse o sculptură în piatră. Era o consolă imensă şi pe consolă o frunză mare de acant, iar lateral, melcii şi alte frunze de acant. Atunci nu era flex, foloseai dalta şi ciocanul, rindeaua şi la sfârşit cu şmirghelul, apoi ştergeai lucrarea cu o cârpă fină din lână. La sfârşit treceai cu palmele tale peste tot, ca să simţi dacă pielea pietrei este bine întinsă.

„Dimensiunile consolei erau 90-60-45. Le ţin minte şi acum. ţin minte cum era, bucată cu bucată. Am făcut-o singur, am lucrat o lună de zile şi când am terminat-o am pus pe ea numărul 19, numărul meu. Au îmbrăcat-o şi au dus-o la tren. Mi-au dat o grămadă de bani pentru ea, 12.600 de lei…. O văd şi acum în faţa ochilor!”

Înstrăinarea

Dar Bartha Istvan nu a fost să viziteze Casa Poporului. S-a uitat la ea o dată, de departe, din maşină. N-a văzut niciodată de aproape colosul unde frunza lui de acant, consola cu numărul 19 a fost înghiţită. Nu ştie cum arată palatul comuniştilor pe dinăuntru, deşi palmele lui îl ţin minte şi acum.

În Viştea Transilvaniei, satul pietrarilor, se mai scoate piatră dinr-o singură carieră, iar în tot satul mai sunt de toţi vreo 8-9 cioplitori. Deşi au unelte mai bune, au flexuri şi freze, strunguri, cum n-au avut niciodată, piatra lor nu mai este căutată. Acum şi bisericile se fac din beton, peste care se lipeşte polistiren. şi mai sunt amatori care-şi acoperă zidurile cu piatră aparentă, ca să dea bine. „E păcat!”, spune meşterul, „cine spune că o casă de piatră e rece, n-a locuit niciodată într-una! Piatra e caldă şi plăcută!”

Pulbere

În Munţii Crişului, de sute de ani se extrage piatră. Piatra de Poieni, aşa i se spune. Este o altfel de rocă, e piatră dură, dacit, granit, andezit. Toţi bărbaţii de pe Văile Crişului lucrau acolo. Adesea făceau scolioză şi erau pensionaţi înainte de vreme. Mai au câteva case şi garduri din piatră neagră, ca tăciunele. Biserica din Bologa este ridicată în întregime din piatra lor vineţie. E sumbră, mohorâtă, ca un mausoleu.

În satul de la drum, un grajd şi două case surori mai păstrează ziduri ca ale bisericii, din piatră, de sus până jos. Când au fost ridicate, prin anii 50, piatra era mai ieftică decât cărămida. Acum, când Floare Benţe a vrut să-şi astupe o ferestră care nu-i dădea bine, a umblat prin tot satul să găsescă câteva pietre şi abia-abia a încropit cât era ferestra de astupat. A cerut pe la toată lumea, iar când a fost de pus zidul, s-a rugat de un om din capul satului, singurul care s-a încumetat să mai lucreze cu aşa ceva. „Cei pietrari care or fost, or murit sau sunt prea bătrâni. Eu n-am vrut să stric faţa casei, aşa că m-am dat de ceasu morţii să găsesc piatră la fel cum o fost. De aici, din cariere, n-am găsit. Piatra acum iese spartă, e bună numai pentru drumuri şi la calea ferată. Cea mai multă se duce în Ungaria. Vedeţi marfarul de pe linie? Când se încarcă porneşte spre Ungaria, o duc pentru drumuri. La noi nu e nevoie, noi nu facem”, ne povesteşte femeia.

„Aici, la Poieni, s-a început exploatarea sub dominaţie habsburgică. Piatra era dusă prin toată Europa. Sunt şi acum străzi în Viena şi Budapesta, pietruite cu rocă vulcanică de la noi. În ultima vreme ne-am retehnologizat şi facem piatră spartă pentru drumuri şi căi ferate. Ce-i drept, livrăm mai multă în Ungaria, dar am avut şi comenzi din România.”

Lucian Girgiuman, şef de şantier la carierele Grandemar Poieni

Articolul integral poate fi citit în Revista SINTEZA

Foto: Vakarcs Lorand pentru Revista SINTEZA

Publicitate