Un scriitor al vremii obișnuia să-i spună femeii din comunism „femeia română de mărfuri”. Era văzută cu plase în mâini la cozi, căutând mâncare, ciorapi, hârtie higenică, vată, săpun, chiloți. Improviza, inventa, trebuia să găsescă soluții. Procura.

Mereu îngândurată, cu grijă la oala de pe foc, cu picioarele umflate de stat la cozi, cu calendarul ciclurilor menstruale tatuat adânc în creier. Ea nu era femeie decât pentru o zi-două pe lună.

Scria despre motani sau făcea calcule matematice, dar tot femeie comunistă rămânea, o unealtă pusă la lucru, și ea trebuia să facă mașinăria să funcționeze. Așa-zisa emancipare a femeii comuniste, egalitatea ei cu bărbatul erau în fond tot o formă de exploatare, un mijloc și o justificare în plus de a-i smulge poporului cât mai multă energie.

Comunismul nu menaja pe nimeni. Femeia de atunci avea doar două luni concediu de maternitate, nu avea parte de ojă, parfum sau săpun. Nu avea apă caldă, nu avea scutece sau lapte praf pentru copii. Femeia de atunci aproape că nu era femeie, ci o piesă mai altfel în ceasornicul țăcănit al timpului.

Unde e ea acum?

…în cărțile de literatură ale unor tineri scriitori de succes și pe marile ecrane și i se spune „babă comunistă”. Nu iese la mitinguri, se uită la telenovele, face pe mai departe calcule cu cât ia kilu de varză (este pensionară și pensia nu-i ajunge). Bea în schimb o cafea pe zi, completează integrame și face politică în fața blocului. A votat cu Ion Iliescu, nu știm de ce, sociologii spun că de teamă față de ceva mai radical, din instinct de conservare. Apoi a votat cu Petre Roman, pentru că era mai chipeș. I-a plăcut de Năstase. Traian Băsescu nu a avut un electorat feminin semnificativ deși el a fost politicianul care a promovat cel mai mult femeile în funcții înalte de conducere.

La alegerile din 2014 femeile au votat preponderent cu Călin Popescu-Tăriceanu, și asta ne-ar îndreptăți să spunem că, de regulă, femeia, și în România, votează bărbații șarmanți.

Dar cea mai mare schimbare nu la urne se vede, nu în comportamentul politic ne uimește femeia română. Pentru ea a avut loc o altă revoluție: revoluția personală.

Dacă o privim pe mamă, nu înțelegem din cine a ieșit fiica: între generații pare că s-a dechis o prăpastie. Poate că nu în felul interior de a fi, dar în felul cum arată și ce comportament social au, fetele mamelor comuniste sunt total diferite de ele.

Din femeia vânat s-a născut femeia vânător. Din muncitoarele de la CUG s-a născut femeia de afaceri, femeia bombă sexi, femeia politician, soție de politician, hipsterița.

Transformările de care au avut parte femeile sunt spectaculoase, unele transcend categoriile. Asupra corpurilor lor, a felului în care arată, fetele române au avut parte de cel mai impresionant lifting. Dacă priviți pe stradă sau pe rețelele de socializare o mamă alături de fiica ei veți avea imaginea a ceea ce vreau să spun.

Mama este îmbrăcată fad, cu pantofi negri, uzați, un palton vechi, rămas de la fată. Are o poșetă de la second hand și o eșarfă de la chinezi. Mama încă mai face ture de noapte la spital, la gară sau la poștă. Din când în când o vezi cu blugi și un tricou. Și le-a cumpărat când a plecat la cules castraveți în Germania. An de an acolo își face „concediul”. Se întoarce cu 1500 de euro, bani cu care a pus geamurile termopan la bloc și a plătit taxele fetei la școală. Mama nu trăiește, mama doar aude.

Fiica ei aduce în casă muzică, miros de parfum bun, farduri, poșete, ojă, ondulatoare de păr, ciorapi din plasă, pantofi cu toc. Mama se așează seara pe marginea căzii și începe să citescă pe flacoanele de cosmetice ale fetei: pentru călcâie, pentru coate, pentru decolteu, pentru păr, pentru epilat, pentru igiena intimă… Își ia pastă albă pe-un deget dintr-o cutie, din cea care miroase mai frumos, și-și dă pe mâinile ridate. E degeaba! Dar măcar fata să trăiască altfel.

În poșeta fetei găsește tutun scuturat. Găsește prezervative, găsește chibrituri și încă ceva, nu știe ce e. O scutură, o spală și i le pune cu grijă la loc. E o lume pe care nu o mai poate prinde din urmă.

Fiica mamei comuniste pleacă la București. Apoi dă un telefon și spune că va merge câteva zile la Londra. De colo trimite poze prin internet. Mama e mândră că fiica ei trăiește altfel decât ea. În fiecare an îi strânge banii de taxă. Lunar merge la bancă – a învățat să pună banii pe card, acum știe să lucreze cu banca, ar putea să se angajeze acolo. Merge la telefoane și-i încarcă cartela. Dacă vede vreun palton în vitrină, care-i place, nu îl cumpără, mai întâi trebuie să-l vadă fata, de cele mai multe ori nu-i place ce îi ia ea. De obicei, fiica mamei comuniste este ambițioasă. Ajunge cineva într-o firmă de avocatură, medic sau profesor. Ajunge unde vrea. Trage tare, se îmbracă mai bine cât îi permite buzunarul, nu face rabat de la nimic și-și croiește drumul tăind în carne vie.

Tot din mamele comuniste s-a născut și o altă specie: femeia vânător. Frustrările mamei, sărăcia lor pusă pe seama tatălui bețiv, comparația cu alții de pe stradă care au progresat, filmele de tip telenovelă care îți arată cum se cațără un om în ierahia socială… Și un profesionist apare la timp să o facă vedetă. Toate ingredintele pentru o femeie vampă care va stoarce de bani un bărbat cățărat și el dubios în ierarhie. Va ajunge „cineva”. Va locui într-un palat și va fi pe toate ecranele televizoarelor. Îl va vâna și va câștiga.

Imaginea publică a femeii vânător cam așa arată: are un bărbat bogat, celebru, are silicoane, botox, îmbrăcăminte de firmă, merge la emisiuni, are mașina ei și libertatea de a trece de la un bărbat la altul. Un vânător merge de mai multe ori la vânătoare.

Femeia de casă este și ea o specie. Este mai degrabă femeia de case. Este soția perfectă. Aria ei predilectă de acțiune este politica, afacerile. De acolo își racolează victimele. Dar se așează sănătos în cuib și are permanent pofte de expansiune. Pe numele ei este o avere colosală, ea este garanția libertății soțului, ea îl salvează de la incompatibilități, de la încurcături, de la problemele cu justiția. Ea face toți banii. Ea face și toate regulile. Ea domină. De ea nu se divorțează niciodată. Femeia de casă este o specie aparte: cu ea contractele se fac pe durată nedeterminată. Dacă femeia de casă n-ar fi existat în România postdecembristă sistemul n-ar fi funcționat. Ea a ajutat la osificarea democrației originale.

Femeia română de afaceri este o combinație între muncitoarele de la Apaca și studentele de la ASE. Are o înfățișare lucrată, vorbește mult și categoric, are Jeep sau Mercedes, are un tipar în care încearcă să intre cu orice preț. Hainele, pantofii, părul, toate sunt croite după acest tipar. Când se organizeză întruniri mai puțin formale, de obicei baluri de caritate, femeia de afaceri apare de cele mai multe ori îmbrăcată caraghios. Obișnuită să intre tot timpul în tiparul revistei de office, la bal va arăta ca ceva straniu. Se simte stingheră, străină în pielea ei, obosită pe dinăuntru și goală de vise, femeia de afaceri aproape că nu mai știe cine e. Deși ar avea bani, ea nu mai are resurse personale să poată face ceva cu ei. Chiar și cele mai frumoase femei de afaceri, de pe copertele revistelor de succes, arată de sub masca groasă de fard, un chip pe jumătate mort.

Hipsterița este produsul exotic, extraterestru. Dacă o vezi pe stradă o recunoști imediat, doar mama ei nu reușește asta de fiecare dată. Hipsterii sunt un fel de flower power, cu mai mult activism și mai puțin libertinaj. Hipsterițele sunt colorate, îmbrăcate vintage, folosesc bicicletele, au aspirații, fac arte, film, IT. Sunt vii, creatoare. Nu le interesează partidele bune, bărbații bogați, le interesează tot ce mișcă nou în lume. Ele merg noaptea pe munte, își fac vacanțele la Vama Veche sau Roșia Montană. Ele strivesc roșii pe masa miniștrilor, răstoarnă ordini sociale. În fond, hipsterița nu poate schimba totul. Viața ei hippi este scurtă. E ca viața unui fluture. Se va înrola în armata unei școli, a unei corporații, a unei organizații. Va fi o corporatistă de succes. Doar uneori, în weekend, va mai ieși la un concert să simtă că n-a pierdut chiar tot.

Femeia din comunism pe hipsteriță o înțelege cel mai puțin. Dacă frustrările ei din tinerețe o ajută să înțeleagă abuzul de botox și ruj al tinerei sale fete, ce o apucă pe activista zdrențăroasă nu va înțelege prea ușor. Mama tăcută, cărând plase acasă, visa ca fiica ei să meargă cu limuzina. Bicicleta nu-i apărea în vis. Fiica ei nu-l ia de soț pe ministru, ea-l lovește în piață cu roșii.

Între mamă și fiică s-a deschis o prăpastie pe care doar dragostea și inocența o mai pot umple.

Articolul a fost publicat în Revista SINTEZA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s