Începutul „incursiunii în Autonomie” îl facem într-un sat mai altfel, Trei Fântâni. Este un sat unic în România, poate chiar în lume. Locuitorii lui, 29 de familii de români, aparţin de judeţul Neamţ, 63 de familii de maghiari de judeţul Harghita, iar trei familii, în capătul satului, ţin de judeţul Bacău. Să nu credeţi că a fost aici o bătălie pe micuţul cătun din vârful munţilor și fiecare a smuls o mână de case. A fost mai degrabă o lipsă de interes: pentru că satul se află la 27 de kilometri de orice localitate asfaltată, cuibărit pe vârf de munte, nimeni nu a vrut să se lege singur la cap cu problemele așezării. Iar responsabilităţile, în felul acesta, puteau fi pasate de la unii la alţii…

Am ajuns în sat, după un drum greu, pe la amiază, când copiii veneau de la școală. De la o școală improvizată în casa pădurarului, pentru că școala lor a luat foc și a ars din temelii, cu puţin timp în urmă. Ce pompier ar fi putut ajunge până aici? Așa că cei 11 copii ai satului învaţă într-o casă lăsată de pădurar în folosul lor temporar. Învăţătoarea vine lunea și pleacă sâmbăta. Aproape totul aici este împărţit între veșnic și provizoriu. Timeea Tatar are zece ani și știe să vorbească bine limba română. Vrea să cânte muzică ușoară, să plece când va fi mare în Ungaria, iar acolo să devină vedetă. Ceilalţi copii tac și ascultă visul Timeei. Cu siguranţă au și ei unul, dar, deocamdată, îl lasă nepovestit…

Drumul de pulbere se întinde alb în lumina soarelui, pădurea se ridică spre cer, un templu al locului, iar pajiștea de dincolo de apă lasă ochiului o cale lină, până la poala pădurii, să se scufunde în taina acestui cuib de vulturi singuratici. „Nu, nu-mi mai place să mă uit la pășune… Vedeţi locul ăla de dincolo de caii care pasc? Acolo eram cu nevasta la strâns fânul, acum patru săptămâni exact. Era cam ora trei, nu pot spune că se făcuse prea cald, aici nu sunt călduri mari, dar poate a obosit dând cu furca și deodată s-a lăsat jos, n-a mai putut. Am fugit la ea, am încercat să o ajut, a venit și fata noastră, am pus-o pe o pătură și am pornit cu o mașină spre Gheorghieni. Am anunţat Salvarea imediat, dar nu puteam aștepta după ea… Așa că am plecat noi în calea Salvării. Ne-am întâlnit aproape de Lacul Roșu, dar soţia mea murise… Au spus că a făcut infarct. De atunci sunt singur. Merge televizorul continuu în casă, să nu-mi fie prea urât”, povestește Carol Olteanu, un om prins între un nume românesc, limba lui maghiară și un munte care i-a adus ghinion.

„De noi nu s-a interesat nimeni niciodată, spune el mai departe. N-a venit niciun politician vreodată până aici. Trimit doar urnele, să-i votăm. Votăm, că ce-om face? Din păduri taie alţii, noi nu avem voie. Aici sunt composesorate, oameni puternici, noi suntem un mușuroi de furnici. Drumurile nu vor să le facă pentru că, spun ei, nu sunt bani. Există un singur drum de pământ mai acătări, spre Neamţ, îl fac cei de la Ocol pentru camioanele cu lemne, este drum forestier. Cel spre Lacul Roșu este și mai rău decât un drum forestier, practic, nu poate fi folosit decât în caz de urgenţă. Dar eu zic așa, șase kilometri la o comună, patru la alta, cinci la cealaltă, n-ar fi chiar un capăt de lume, s-ar putea face… dar nu-i interesează, suntem ai nimănui.”

Un veac de autonomie

Satul este străbătut de un pârâu cald. Nu îngheaţă niciodată. El izvorăște de la poala pădurii, un căuș de palmă între două pietre pe unde iese apa din pământ și apoi se rostogolește peste valea verde plină de brândușe, case risipite, căpiţe de fân și cai liberi. Desparte satul în două: pe partea stângă locuiesc maghiarii, pe drepta românii. Între ei au așezat punţi de lemn.

„Nu ne pot despărţi”, spune doamna Magdi, în timp ce face tăiţei de casă cu ou, „dar nici nu ne pot uni. Suntem la administraţii diferite, dar trăim la fel. Pe noi ne-a unit nevoia… Nimeni nu a făcut ceva pentru sat. Dar nici nu ne mai interesează. Dacă fac Ţinutul Secuiesc, să-l facă! Din partea mea, n-au decât! Nu mă interesează de cine aparţinem, nu mai aștept nimic de la ei. Noi, aici, ca să știţi, suntem singuri și așa murim! Ne avem doar pe noi, maghiari, români, ce-om fi! Ne îngropăm împreună morţii și ne botezăm împreună copiii, ne ducem de la unii la alţii la muncă, sărim când e un necaz, noi trăim cum am învăţat!”

Doamna Magdi este unguroaică, pleacă și muncește în Germania la legume câteva luni pe an, ca să facă banii pentru traiul casei. Cu banii adunaţi plătește facturile și mai cumpără câte ceva de la prăvălie. Are o fată stabilită în Elveţia care-i mai ajută. Dar cealaltă fată a terminat clasa a doisprezecea și stă acasă. N-a putut s-o dea mai departe, la facultate, n-a avut bani.

Viorica Roșu merge și se întâlnește cu vecina Magdi pe punte. Vorbesc despre vreme, despre ceapă, tăiţei și copii. Are și ea un fiu plecat la muncă în Anglia, împreună cu alţi patru băieţi din sat. Fiecare părinte merge la ceilalţi, când are vești de la copii și le spun despre ei. „Când am avut bărbatul în spital, tot satul a sărit și m-a ajutat să strâng fânul. M-au ajutat și cu bani pentru drumurile la spital. Aici trăim uniţi, ca fraţii. Vedeţi dumneavoastră, nu ne avem decât pe noi. Primăriile, politica sunt departe”, spune Viorica Roșu.

Femeia pleacă spre casă și, deși stă doar dincolo de punte, a ajuns deja în alt judeţ.

Visul spaniol al maghiarilor dintr-un castru roman

Inlăceni este un sat locuit exclusiv de maghiari (162 de persoane în prezent). Se află la 25 de kilometri de Odorheiu Secuiesc, iar drumul care duce spre sat a fost construit pe vremea romanilor. În biserica unitariană, ridicată în secolul XV, din pietre romane, se află o inscripţie runică (specifică secuilor) din secolul XVII, „Egy az Isten” („Dumnezeul e unul singur”), dar și inscripţii latine. Cronicile relatează că, la jumătatea secolului al II-lea, în timpul dominaţiei împăratului roman Septimius Sever, aici au staţionat soldaţii cohortelor Hispanica din Legiunea a XIII-a Gemina.

Pe ruinele acestui castru a luat fiinţă Inlăceniul, iar planul localităţii păstrează aspectul vechii fortificaţii romane. Interesant este că satul are mai multe uliţe decât case, iar sătenii se amuză povestind cum, mai demult, negustorii se rătăceau în labirintul lor. Astăzi satul trăiește dintr-un fel de inerţie, oamenii mănâncă ce cultivă, cresc animale și fac pălincă. Nu au unde să vândă ce le prisosește, iar turiștii de ocazie vin și pleacă după ce au rătăcit un pic pe uliţe și s-au oprit de vorbă cu cantorul bisericii. „Problema la noi este drumul”, ne explică Biró Horváth, fost pădurar în sat. „La noi se ajunge greu și nu prea au de ce să vină oamenii. Ar fi de văzut câteva case vechi, biserica și livezile, satul. Dar cine face atâta drum ca să ne vadă pe noi?”

Biró Horváth stă și acum într-o casă construită la 1860. Albă, cu pridvor de lemn și mușcate la ferestre. Este furios pe urșii care vin până lângă casă și pe șefii de la judeţ care au asfaltat doar un petic de drum, cât ţine satul. Băiatul său locuiește alături. Acolo și-a făcut o prăvălioară și din asta trăiesc. I-am găsit culegând merele din livadă, toată familia. Bătrânul Biró este singurul care vorbește românește. Face și un pic de politică, spune cu subînţeles despre autonomie că nu știe dacă ar fi bună sau rea. „Asta, viitorul ne va arăta!”.

La cârciuma din intersecţia bisericii, fata de la bar nu poate să ne spună nimic despre sat, nu știe românește, dar bătrânii care se cinstesc afară știu totul. Demeter Lajos a lucrat 33 de ani la Fabrica de viţei, așa îi spun ei. Nu e o fabrică propriu-zisă, dar acolo se înmulţesc vitele. Spune despre satul lor ultima istorioară importantă: „Astă vară au venit domnii de la oraș să inaugureze drumul, asfaltul. Au pus acolo, la Principală, tri kilometri. I-am întrebat: «Și restul?» Și-au zis: «S-au terminat banii!» Apoi ne-au chemat la casa culturală, acolo ne-au dat masă și un pahar de cinste. Iar domnu’ șef de la judeţ a tăiat cu foarfecele bucată de steag și a dat la toată lumea din dumnealui! Uitaţi, îl am aici”, și scoate din buzunarul de la piept o bucăţică de panglică de vreo cinci centimetri, cu steagul secuiesc împrimat pe mătase. Se uită la ea, o întinde frumos cu degetele bătute de muncă și o pune la loc. „E steagul nost’!”

Cât privește autonomia, domnul Demeter este categoric: „Să se facă!” A fost asigurat de domnii de la judeţ că autonomie este și în Spania, și în alte ţări și acolo merge bine treaba. „Acolo, banii nu se isprăvesc niciodată!”.

Demeter Lajos din Inlăceni și peticul lui de steag secuiesc

Dealu este ceea ce s-ar numi un sat inteligent. Și-a construit un brand: „Satul prunelor”. Are festival și birou de informare turistică. Nu are o piaţă de produse agricole, dar duminica, la ieșirea din biserică, un sătean face o listă cu ce-i trebuie fiecărui om și altcineva aduce marfa de pe listă de la oraș sau de prin târguri.

Satul era vestit pentru prunele și pălica lui, dar anul acesta nu s-au făcut deloc. La festivalul prunelor au fost nevoiţi să aducă prune de la Bistriţa, ca să aibă oamenii ce gusta. Pălincăriile satului au rămas închise, sunt sigilate încă de anul trecut.

Doamna Gizella are o curte frumoasă, cu iarbă verde și hortensii. În fundul curţii este pălincăria, acum pusă la odihnă. Are 82 de ani și se ocupă singură de gospodărie. Băiatul ei s-a stabilit acum 22 de ani în Austria și acolo și-a făcut casă. Aici n-ar fi avut din ce trăi. „Din pălincă nu vieţuiești, spune doamna Gizella. Dacă te declari la Sfat, vin finanţele și cer 18 lei pe litru, pentru stat! Dar omul din ce să trăiască? Să se fi gândit că taxa pe tărie să fie pusă unde mai poţi cultiva ceva, porumb, roșii, dar aici numai prune avem, și pe ele să plătim? Dar nu vreau să fac politică! Pe noi nu ne mai interesează, nici alegeri, nici autonomie, nimic! Noi, din poarta morţii, nu mai vrem nimic!”

Reportajul integral poate fi citit în Revista SINTEZA

Foto: Vakarcs Loránd

Anunțuri

2 gânduri despre “Incursiune în autonomie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s