Când şuieră vântul pe fâşia morţii

Foto: Vakarcs Lorand

Acum e simplu. Arăţi buletinul, mașina pornește mai departe și apoi doar GPS-ul îţi mai spune când ai trecut vreo frontieră. Faci shopping la Milano, mergi la mall la Budapesta sau la spital la Viena, așa cum altădată mergeai de la Huși la Bacău sau la Târgul Ieșilor. După 25 de ani, începi să crezi că nici n-a fost vreodată altfel. Dar ia oprește-te și uită-te în jur! Ești în Jimbolia, e toamnă și bate un vânt de seacă pământul. Dincolo e Serbia, iar sub picioare ai cel mai bun cernoziom din ţară. A fost hrănit cu carne și sânge de om.

Pe tot parcursul comunismului, începând din 1949 și până la căderea lui, atât trecerea frontierei, cât și tentativa de trecere frauduloasă au fost considerate infracţiuni grave. Avea de suferit cel ce îndrăznea, dar și familia lui.

„Frontieriștii”, căci așa li se spunea, erau declaraţi, conform Codului Penal, articolul 245, infractori și fapta lor grav pedepsită, de multe ori plăteau cu viaţa. Până să ajungă în instanţă, frontieristul era bătut sau împușcat fără prea mari scrupule. El nu era văzut doar ca un trădător de ţară, ci ca un „nimeni”. Odată ce a pornit spre frontiră, și-a asumat riscul de a i se pierde definitiv urma.

A fost împușcat, a trecut sau a murit bătut pe câmpuri, era greu de aflat. Statisticile internaţionale consemnează faptul că peste 100 de mii de români au cerut azil politic în perioada comunistă. Ei erau cei scăpaţi. Câţi au murit nu s-a aflat cu adevărat, niciodată. La Tribunalul Militar din Timișoara există peste 50 de mii de dosare privind „victimele comunismului”, incluzând și dosarele grănicerilor care au folosit arma la frontieră. Victimele de pe graniţă nu aveau un dosar pe numele lor, dosarul purta numele soldatului care trăsese. Dar niciunul, niciodată, nu a fost condamnat. Cu excepţia unui singur caz, și el nesoluţionat, toţi militarii au primit verdictul de neîncepere a urmăririi penale. Iar după 1989 dosarele nu au fost redeschise, deși prim-procurorul Tribunalului Militar din Timișoara, Radu Ilina, recunoaște că acolo a fost „cea mai sângeroasă frontieră din România”.

Cum se trecea

Frontieriștii se pregăteau îndelung. Căutau hărţi, studiau locurile. Luau cu ei puţine lucruri. Cei veniţi de departe nu aveam mai mult decât hainele de pe ei și 10-20 de lei în buzunar. Unii făceau rost de binocluri, dar cei mai mulţi nu aveau așa ceva. Se târau în coate până la Fâșie, așteptau în porumb noaptea și, când credeau că e liber, o rupeau la fugă peste fâșie. Lăsau de obicei binoclurile și ce mai aveau cu ei prin porumbiștie. Mersul până la fâșie era greu, în primul rând pentru că era greu să nu fii văzut: Câmpia de Vest e netedă ca-n palmă. Trebuia să cauţi cu grijă locurile cu vegetaţie și culturi înalte. Prin lanurile de cânepă nu puteai să mergi, că emanau un miros care te sufoca, mureai, iar lanurile acelea umpleau pământul atunci. În Jimbolia construiseră și o fabrică de cânepă. Îţi rămâneau puţine posibilităţi. Unii treceau cu mașina, alţii cu camionul, cu motocicleta sau săreau pe trenul de marfă care trecea o dată pe zi spre ţara vecină. Trenului i se spunea „Sârbul”. Pornea din gara Jimbolia și nu mai oprea până la destinaţie. Dacă reușeai să sari, aproape că erai scăpat. Dar de multe ori nu reușeai. Cineva tot te vedea, te pâra, erai descoperit înainte să dai ochii cu Sârbul. Doru Briscan, un tânăr de 19 ani, a cărui poveste ne-o spune jurnalista Brândușa Armanca în cartea „Frontieriștii”, a fost omorât în bătaie și aruncat în șanţ lângă gara din Jimbolia în 27 septembrie 1988. Plecase să cumpere blugi din târgul săptămânal din oraș. Nu se știe precis dacă a vrut să treacă sau a fost o neînţelegere. Familia lui caută și astăzi dreptatea.

Prim-procurorul Radu Ilina își amintește de trupul unui băiat găsit mort, după trei zile, într-un șanţ. A lucrat personal la dosarul lui, dar pentru că l-a încadrat la omucidere, a fost obligat să-l trimită spre soluţionare la București și nu se mai știe nimic despre el, nu s-a dat nicio decizie.

Cred că ne-am gândit prea puţin la familiile care au suferit. Eu am instrumentat un singur caz, în care fotografiile arătau că trupul tânărului fusese lovit cu obiecte dure, cu patul puștii sau lanterne metalice. L-am considerat omucidere și dosarul a fost transferat la București. În rest, mă îndoiesc că rechizitoriile pe vremea comunismului erau făcute împotriva grănicerilor

Citiți reportajul integral în revista SINTEZA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s