Foame și sport. Răni în carne vie

Fotbal

După meciuri îi cereau bani să mergă la bufetul de la benzinărie, să-şi ia hamburgeri şi cico. Ăsta era cheful lor. Nu le dădea tot timpul că nu avea. Ei erau aşa, mai săraci, şi tot sperau că vor ajunge să câştige şi să mânînce în oraş într-o bună zi! N-au mai ajuns. Şi pe patronul lor l-au umflat într-o zi, făcuse şi el ceva matrapazlâcuri cu nişte bani, l-au prins cu ei într-o pungă de-un leu şi gata. Apoi s-au împrăştiat ca vrăbiile, care-ncotro.

Am înţeles, deşi n-aş fi vrut să o fac, că lumea fotbalului, ca şi-a sportului în general, se împarte între sătui şi flămânzi. Primitiv sistem, dacă sistem îi putem spune. Sistemul fiind o chestie mai elaborată, cu recompense pe fiecare nivel, nu doar la capăt. Noi avem în sport, tipul de feudă cu sătui la un capăt şi muuuulţi flămânzi la celălat. Câmpul cu sclavi e mare, pe fiecare teren de sport transpiră cineva. Feudalul, stăpânul inelelor, aşteaptă la capătul de sus să vină flămânzii la ei, să fugă după minge până când ajung singuri la „nivelul” ultim, nivelul lui! Abia atunci îşi va arunca o privire spre ei: ăsta, ăsta, ăla, să vină la masă! Şi-ncepe trocăreala cu bani. Îi face să-i lingă din palmă.

Până să ajungă copilul teribil un fotbalist sau un atlet sau orice, Bossul nu face nimic, nu e nevoie. Lucrează foamea pentru el. El doar se uită, râde şi-i aşteptă. Seara flutură banii la televizor şi toţi hămeşiţii, naivii pământului sar să rupă mingea ca să ajungă la Marele Patron De Club. La Boss. Să ajungă în cărţi. Iar cărţile le fac baştanii, ăia care strecoară printre degete “jdemilioane”. Ei trăiesc în paradis, ei sunt paradisul.

Am fost de curând şi am cunoscut o echipă de juniori, de copii, care joacă fotbal pe maidan şi sâmbăta mai trag câte un meci cu satul vecin. Vai de mama lor, nici mingi nu au, nici echipament, au primit nişte pantaloni de la ăi mari, flutură pe ei ca fustele, au jambierele legate cu scotch de picioare ca să nu le cadă şi visează să ajungă unul ca Mutu, altul ca Bănel, altul ca Ronaldo… Îmi spuneau că primesc un pachet cu salam şi caşcava după meciuri. Chiar mă umplusem de admiraţie până când am înţeles că pachetul era doar cu o felie de salam şi una de caşcaval: era un sendviș! Şi nici ăla de fiecare dată.

Am aflat cu stupoare, (mai bine zis cu ruşine, adevărul este că mi s-a făcut o imensă ruşine!), că nu există politici de stat pentru finanţarea juniorilor, nu există niciun program, nicio echipă nu primeşte niciun leu ca să pregătescă juniorii. Juniorii trebuie să se descurce, mama lor de sărăntoci!, să tragă precum vitele dacă vor să aungă cineva! Când vor ajunge să arunce mingea de pe burtă în poartă, atunci să vină la sistem! Că sistemul are el grijă,după aia, bagă banu’, ştie el cum.

Sistemului nu-i e ruşine, sistemul face poze. Doar Bossului din vârful lui, într-o zi, i s-a făcut greaţă de frică! O altă copilă, şi ea flămândă cândva, a ajuns judecător la Curtea de Apel şi l-a altoit pe Boss. N-a avut mamă, n-a avut tată. L-a băgat la puşcărie. Nimeni nu i-a întrebat pe flămânzi ce cred despre asta. Dar cred că o minge va sparge într-o zi geamul „sistemului” tocmai când se va aşeza frumos pentru un selfie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s