Schönbrunnul lui Viktor

acvila viena

E o zi mohorâtă de iarnă, vântul răsucește câteva frunze târzii pe străzile Vienei, iar Viktor merge cu mâinile în buzunare spre porțile mari ale Palatului Schönbrunn. Se apropie grăbit deși nimeni nu-l mână înainte, poate doar dorul. Aici au locuit împărații Austriei și el, Viktor, român din Valea Timocului, aici și-a petrecut 12 ani din viață. Știe fiecare colț de curte, fiecare piatră, tufă, treaptă de scară, fereastră, fiecare tablou, perdelele, candelabrele. El a fost îngrijitorul Palatului. Aici e locul unde Viktor a înțeles că poți fi iubit, de oriunde ai veni. Cu o singură condiție: să știi și tu să iubești. Cu zilele tale, cu palmele, cu gândul, cu ochii tăi.

viktor 3

Habar n-am  de unde a răsărit. Căutam o stradă, când el mă întreabă în limba mea unde vreau să ajung. La Schönbrunn, răspund, uluită. Aha, zice omul, hai, că te duc eu. Pe drum mergea repede, abia mă țineam de el. L-am întrebat cine e și ce face acolo, vorbind limba mea în plină Vienă, într-o zi în care oamenii stau la casele lor și cum de a apărut… Vorbea repede, într-o română arhaică în care cuvintele mai poartă încă în ele miezul lumii din care au izvorât. Vorbea, vorbea. Din când în când se uita în urmă să vadă dacă vin. „Și, domnu’ Viktor, și?”, întrebam ca un copil pe care părintele îl duce în prima zi de școală și are nevoie de povești ca să-i potolescă emoțiile… „Și asta a fost, dragă, eu sunt aici și dumitale ești aici pentru că lumea asta are, cât e ea de mare, legătură cu noi toți, doar că noi nu știm.”  

„Era prin ’72, făceam armata la noi, în Serbia, căci eu sunt român din Valea Timocului – Valea Plângerii cum îi spunem noi. Nevasta Iovana, Ioana, mă aștepta acasă cu un prunc. Vărul și unchiul erau la Viena și-mi scriu ei la armată. Eu le spun, ce să fac când mă întorc în sat? Pământ nu aveam, rămas făr-de mamă de la cinci ani, casă, vai de ea! Cum o să-mi țin nevasta, copilul? Ei îmi întorc depeșă și spun așa: vino la noi la Viena o vreme și ți-om aranja. În plic  erau  100 de șilingi de la unchiu și 50 de șilingi de la văr-miu. El avea aici o tiparniță de metal, tipărea capace de sticle și cutii de conserve. I-am scris nevestei și în ariplie când m-am eliberat am plecat cu ea. Când am ajuns aici am lucrat pentru văr-miu o vreme, dar treaba n-a mers mult. M-am angajat apoi la tipografia unui ziar, al socialiștilor, al muncitorimii cum ar veni. «Zeit» îi spunea. La ziar am lucrat 35 de ani, până cât a trăit ziarul. Câștigam bine, bine. 25-30 de mii de șilingi pe atunci, cum ar veni cam 2000 de euro acum. Atunci ne-a mai venit pe lume un copil,  ne-am luat apartament, am putut trimite bani și acasă, la ai noștri, în Valea Timocului… Mai încoace, după 90, ziarul a început să meargă prost până când n-a mai mers deloc. L-au cumpărat unii, cu porunca să ne țină pe noi, obligatoriu, încă pentru doi ani. Dar când s-au terminat anii ceia, gata! Ne-au dat pe toți afară. Atunci am intrat la Palat, la Schonbrunn. Era primăvară, mai întâi am fost în locul unui îngrijitor care se îmbolnăvise. Acela s-a  întors numaidecât după vreo două luni, un pic mai zdravăn, dar tot cu beteșul. Eu m-am dus acasă și zic, asta e! Caut altceva, deși îmi plăcea acolo. Era de Paști și ne-am făcut bagajele să plecăm acasă, la noi, în Serbia. A sunat telefonul și a răspuns nevasta. Era directorul Schonbrunului, care zicea să mă duc la lucru că au nevoie de mine. Atunci mi s-a umplut inima de o căldură, uite așa, pe dinăuntru… Auziți, aveau nevoie de mine!”

Și domnul Viktor, un om mărunt, cu părul alb zburat de vântul iernii în toate părțile, începe să plângă mărunt.

Un om într-o  lume mare

Intrasem deja pe poarta Palatului în curtea plină de turiștii veniți de sărbători la Viena când se întîlnește cu primul om în uniformă. Se îmbrățișează și se sărută, vorbesc ceva și apoi se despart. Străbatem iute curtea prin puhoiul de oameni și intrăm pe ușile principale în Palatul Schonbrunn, reședință imperială timp de aproape 300 de ani.

Palatul stă greoi pe picioarele lui de piatră, întins pe câteva hectare, sufocat de mulțimea vizitatorilor. 8-9 mii pe zi, spune domnul Viktor care ajunge ca din zbor la recepție unde se îmbrățișează cu doi tineri în tunici  și vestuțe negre, bucuroși că-l văd pe „Viktooor!”. Apoi dă mâna, se îmbrățișează cu fata de la bar, cu supraveghetoarea, cu o ghidă coreeană, despre care îmi spune ceva în legătură cu fata ei, cu o altă angajată rusoaică, cu Fritz neamțul care nu lucra aici, la sectorul ăsta, dar l-au mutat de curând, oricum, i-a spus că în februarie își ia 8 zile de concediu apoi pleacă și el în pensie… Îl întreabă pe Viktor cum e. Viktor se uită pe fereastră și-l năpădesc lacrimile. ”E bine îi spune lui Fritz” și pleacă.

Din martie anul trecut, Viktor a ieșit la pensie. Primea salariu lunar de la Schonbrunn, 1170 de  euro pe lună. Destul cât să trăiască decent și să plătească cheltuielile la apartament. Când a dat petrecerea de despărțire a venit directorul Schönbrunnului, domnul Franz Sattlecker și i-a zis: domnu Vido (era singurul care îi spunea pe numele lui de acasă) nu ne-am mai văzut în ultima vreme, dar de ce te-ai hotărât să ieși la pensie? Noi ne învățasem cu dumneata, trag speranțe că și dumneata ne plăceai, și atunci, de ce pleci? „Atunci i-am spus: cu pensia mă descurc,va fi un pic mai mare ca salariul că am mulți ani vechime, iar eu am unele treburi de făcut, merg să văd Pământul Sfânt și să mă îngrijesc de unele lucruri din Valea noastră.”

Viktor este salutat din stânga, din dreapta, se sărută cu toată lumea iar căldura îmbrățișărilor lor dezminte tot ce se spune despre austrieci, cum că ar fi mai reci… Începem turul palatului, iar Viktor trebuie să-și ia ochelarii, să-și șteargă ochii de lacrimi, își aranjează părul, gulerul șifonat de vânt și intrăm în camerele cele împărătești. Le-a șters de praf cu mâinile lui timp de 12 ani, bucată cu bucată, pereți și parchet, ferestre, 800 de geamuri doar pe-o față a clădirii, pereții cu desene prețioase, cu țesături și lacuri unice în lume. A șters cu mâinile lui scaunele pe care au stat împărații Austriei, dar și Kennedy sau Hrușciov când s-au întâlnit în Salonul Mare, în ’61. A șters tacâmurile și ceștile împărătești. A înțeles în fiecare moment că dincolo de obiecte au fost niște oameni care au suferit și ei, așa, ca toată lumea. Au murit, unii de timpuriu, bolnavi, alții au fost asasinați sau dezmoșteniți. Iar alții se simțeau singuri. A înțeles că lacrimile pătează o pernă brodată la fel ca pe orice ștergar din Valea Timocului. Cu „osebirea” că „unii lasă ceva măreț în urma lor.”

Dragostea are un rol

viktor 2

Viktor, pe numele lui de acasă Vidoje Njagojevic, venea în fiecare dimineață la Palat, la orele  „jumătate la șase”, adică 5 și jumătate. Se îmbrăca într-o „halată de culoare vânătă cu Schönbrunn pe piept”. Saluta pe toată lumea, întreba ce mai fac apropiații fiecăruia, căci Viktor atâta avea de dat: dragostea lui… Apoi se organizau. Când era vară se ocupau și de curte și grădină, dar iarna numai de palat. Din noiembrie, pe la jumătate, până prin martie, sau mai cu precizie, înainte de Paște, depinde când cădea, se făcea curățenie generală. Se lua fiecare cameră la șters și refăcut bucățică cu bucățică, de la tavan la parchet. Pereții, tablourile, mesele, scaunele, draperiile. Mutau mobilierul și instalau schelele, căci o luau de sus în jos. Acolo, unde reliefurile erau aurite se dădea cu pensula de praf apoi cu o pânză foarte fină, special făcută, care să nu zgârie aurul. La fel și pe pereții cu lacuri sau tapet. „Vedeți?”, mă întreabă Viktor, și-mi arată o draperie de catifea grena pe care el vede niște dungi alburii, „s-a șezat praful, probabil că aici n-au ajuns încă să curețe!”. Drept să vă spun, eu nu zăream nimic alburiu acolo.

„De pe schele ajungeam de aici până cam colo, nu mai mult de doi metri de-a stânga și de-a dreapta schelei, apoi o mutam și tot așa. Cam două zile pe cameră făceam. Am încă în fața ochilor și când sunt acasă, desenele astea de pe pereți, le ating ca prin vis. Îl vedeți pe Împăratul? E Francisc I al Austriei. Ia mergeți un pic în față, așa, așa, încet, dar cu ochii la el, nu luați ochii de la el! Îl vedeți cum se mișcă și se uită după dumniavoastră? De câte ori treceam pe aici, el mă urmărea și eu îmi spuneam una alta, în glumă, bunînțeles! E în 3D! Ei, cum vi se par draperiile astea?” Suntem în salonul galben de unde se vede grădina castelului pe ferestră și eu mă uit la draperii. Sunt de un ocru plăcut, cu flori îmbujorate. Îmi plac. „Greu au mai fost de găsit”, spune Viktor, „am căutat mult, dar sunt exact cum le-au făcut ăi bătrâni!”

Turiștii trec cuminți pe lângă noi, Viktor salută în stânga și-n dreapta, iar foștii lui colegi exclamă bucuroși când îl întâlnesc: „Servus, Viktooor!” și-l îmbrățișează. Viktor stă în mijlocul Marii Săli sub luminile candelabrelor în care până în 1910 erau câte 70 de lumânări pe fiecare. După aceea, palatul s-a electrificat, iar explicațiile lui Viktor privind funcționarea candelabrelor sunt amănunțite: fiecare beculeț în formă de lumânare are un magnet care… Eu n-am reținut ce face, dar pare lumină de lumânare. Iar el a trebuit să le dichisească pe toate de nenumărate ori.

Vido și împăratul

„Împăratul (se referă la Franz Joseph, parcă singurul pe care îl știe Viktor mai de-aproape) era modest și destoinic, muncea și nu pretindea. Vedeți ce birou mic avea? Se scula la 5, se spăla cu apă rece, lua fruștucul aici, o țîră de cafea cu ceva, apoi trecea la birouaș. Aici scria, primea cu audiența, făcea două zile pe săptămână de primiri și asculta suta de oameni până la apus. La intrare, ați văzut, oferea masă de biliard pentru cei care așteptau să intre, ca să nu se plictisească. M-am tot gândit când îi ștegeam pe aici camera: biroul lui Ceaușescu, după cum am văzut la Revoluție, era enorm, mergeai cu trăsura de la ușă până la el, ca să-i intimideze pe vizitatori. Aici, treaba era alta, pentru că acesta era un Împărat adevărat nu avea nevoie să intimideze pe nimeni!”, spune Viktor și arată spre chipul lui Franz Joseph. „La șase fix, spre seară, lua masa. Acolo, o vedeți? Mâncărurile erau pregătite jos și aduse aici, stăteau în camerele din spate pe cărbuni să nu se răcească și servitorii intrau pe rând cu ele. Îi plăceau gulașul de vițel și niște clătite, nu-mi amintesc cum le spune, pe care rareori le nimerea și ce nu ieșea arătos mâncau curtenii”, spune Viktor din ce ajunsese până la urechile curtenilor de astăzi.

Continuăm călătoria unui român din Valea Timocului prin camerele Împărăției Vieneze cu sentimentul că timpul s-a întors și a adus o libertate care-l ridică pe om la înălțimea la care este el capabil să înțeleagă lumea în care trăiește. „Aici este sala în care a cântat prima dată Mozart, era doar un copil, îl vedeți pictat mai apoi. Cică ar fi sărit pe genunchii Împărătesei și a sărutat-o, dar n-avem de unde ști! Sigur e că și acum se dau concerte aici și n-a ajuns să se aleagă praful de așa frumusețe ca prin alte părți!”

Trecem prin camera de porcelan, iar Viktor îmi destăinuie faptul că acolo există, de fapt, doar trei porcelanuri: acolo, acolo și acolo, îmi arată exact. Restul sunt lucrări în lemn, desene lăcuite, unele ale copiiilor Reginei Teresia. Dar cea mai grozavă lucrare, crede Viktor, este camera de lacuri vechi, unde se retrăgea regina Maria Teresia să-l pomenescă pe soțul ei. Este căptușită cu plăci din lemn de nuc lăcuite și cu marginile din aur, aduse tocmai din Pekin. „Lacul este foarte sensibil”, spune Viktor, „se crapă la orice mișcare, așa că plăcile au fost puse pe vapor sa că fie aduse aici, dar vaporul nu mergea decât dacă marea era lină, înainta doar în zilele senine.”

Ajungem în salonul albastru unde ultimul împărat al Austriei Karl I a semnat Declarația de renunțare la tron în 11 noiembrie 1918. În ziua imediat următoare a luat sfârșit domnia de peste 600 de ani a dinastiei Habsburgilor. A ales calea exilului, iar după câțiva ani murea undeva în Madeira.

Viktor spune în șoaptă: După ei, lumea s-a schimbat, dar nu știm dacă în bine.

Ieșim în curte și Viktor își salută mai departe foștii colegi, pe îngrijitorii de la exterior. Ne conduce prin grădini și ne explică cum și când se taie trandafirii, tufele de buxus, cum sunt ținuți lămâii și portocalii în sere, palmierii, cum se schimbă vara florile tot la două săptămâni, ca să fie element de noutate. Florile vechi se retrag și se plantează altele, apoi cele vechi se pun în altă parte, doar nu rămân așa toată vara! Dacă azi se ofilește o plantă, mâine e înlocuită!

Desenele perfecte pe pietriș, umbrele care se lasă peste dealul Gloriettei și labirintul perfect arată că alte mâini și alți ochi veghează acum la fiecare detaliu.

Viktor face un ultim popas în biroul „șefiței” Schönbrunnului, Andrea Wildburger. Se îmbrățișează, se sărută, fiecare întreabă de familiile celuilalt.

Deși domeniul are peste 160 de angajați permanenți, Andrea Wildburger mărturisește că  Viktor, pur și simplu, le-a rămas în inimă. Un om sărac venit din Valea Timocului la Viena, acum 42 de ani, cu doar patru clase primare, 150 de șilingi în plic și fără să știe, la început, nicio boabă de germană.

Ei și noi

Cum este Austria față de țările noastre?, îl întreb pe Viktor la ieșire.

„E deschisă la minte. La ei stă un turc de-a drepta, un chinez de-a stânga, peste umărul austriacului se vede capul unui grec, iar eu sunt român-sârb și am fost în război cu ei. Dar toți trăim împreună și ei nu urăsc. Educația la asta îi duce: la îngăduință. Noi suntem mai naționaliști, mai intoleranți. Spunem: cum să vină străinul la mine să facă bani sau să facă ordine, aici eu sunt stăpân! Ei, nu e așa, timpul arată că nu suntem stăpâni pe nimic. La mine în sat n-am avut școală în limba noastră sau biserică, stăpânii au spus nu, dar eu vorbesc limba mea acum și mă închin lui Dumnezeu!”

wien-524

***

La 1820, Dinicu Golescu, boier și cărturar din Țara Românească scria în notele sale de călătorie că e adevărată vorba: Mai bine grădinar la Schönbrunn, decât ban în Țara Românescă!, invocând luxul de la Curtea Austriei și gradul de civilizație care dominau locul și care erau de preferat greutăților de la noi. După alte două veacuri, românul Viktor spune că avea un salariul de îngrijitor la Schönbrunn, cam cât al unui conferențiar universitar din România sau al unui prefect sau primar de mare oraș.

***

Articolul integral a fost publicat în revista „Sinteza”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s