Poeziile Oanei Boc, însemnări despre o victorie senină

foto poezie

Editura Eikon din Cluj are un obicei bun, şi-a găsit obiceiul de succes şi nici n-o să vă vină să credeţi cum. Ei nu publică literatură universală de mare succes, nu speculează cu Sandra Brown sau Harry Poter, ei tipăresc cărţile unor autori de provincie, oameni al oraşului, poeţi, filozofi, prietenii tuturor timpurilor. Şi le merge bine. De ani de zile, editura asta trăieşte pe propriile picioare, merge la târgurile de carte, are evenimente şi a crescut încet-încet, bazându-se pe feelingul ei: dacă le place omul, îi publică şi cartea.

Aşa-i că toată povestea omenirii pe asta se clădeşte? Pe pașii mărunți dictați de sufletul ei? Iar faptul că suntem în viaţă arată că nu am greşit.

Mă mir de fiecare dată cum ştiu să scoată perle din praful plictisit al oraşului, să vadă acolo unde noi treceam pe lângă oameni ca pe lângă statui, să simtă pulsul inspiraţiei şi-ntr-un fuştei de gard.

Nu ştiu cum au făcut, dar au scos-o la lumină pe Oana Boc. Oana scria poezie din studenţie, dar iată, scrie şi acum. Nu am mai întrebat-o niciodată de atunci încoace dacă mai are chef de poezie. O priveam întotdeauna cu crispare: oare cum rezistă de atâţia ani asaltului lingușelii, mizeriei cotidiene, al urii sau singurătăţii sale?

Vineri seara am luat în mână cartea ei. I-am dat şi eu un volum din „Conspiraţia oamenilor liberi”, dar o udasem de ploaie şi n-a ieşit prea frumos schimbul!

„Scara”, am citit-o dintr-o suflare. A doua zi am citit-o din nou, mai pe îndelete. Ei, Oana, poeziile tale sunt minunate!

Nu, nu e o chestiune de complezenţă. Dacă nu mi-ar fi plăcut, n-aş fi spus nimic. Şi, oricum, tot ce spunem e superflu, pentru că cei care scriu poezie o fac în primul rând pentru ei, pentru frumuseşea cuvintelor, pentru arta de a trăi, nu pentru aplauze sau pentru încântarea publicului.

Aşadar, ştiu că nu contează pentru ea ce spunem noi.

Dar poeziile Oanei sunt adânci şi în acelaşi timp uşoare ca umbrele, sunt serioase, metafizice, trebuie citite, te îmbogăţesc. Au combinaţia aceea magică şi rară: şi gând şi inimă, şi putere şi slăbiciune.

Oana urcă şi coboară scările timpului, înţelegând, pătrunzând fiecare clipă. Macină mărunt fiecare sunet, rază de soare. Nu uită, dar iartă. De fiecare dată.

E o poetă inteligentă, frumos construită, cu acurateţea scrisului. Singurătatea ei s-a umplut cu ea însăşi. Egală, luminoasă, suficientă sieşi, dar nu detaşată. S-a încovoiat peste lumea ei şi a cuprins-o în pântece, a înghiţit-o şi apoi, deasupra lucrurilor, le-a stăpânit pentru că ea singură ştia cum să iubescă. Oana s-a salvat dăruind înălţime şi profunzime clipelor ei. Doar un om inspirat poate face asta.

A fost aşa, ca şederea forţată a lui Racoviţă între banchizele de gheaţă din Antarctica: i-a oferit ocazia să descopere o lume, bogată, miraculoasă şi să ne aducă povestea plină de sensuri.

Iată una dintre poeziile ei, adusă de pe străzile umede ale oraşului:

Iubirea e cerul din noi

Ştiu din ce în ce mai bine că iubirea e cerul din noi.
Nu putem iubi mult sau puţin. Putem iubi pur şi simplu sau putem să nu iubim.
Când iubim, e ca şi când ne aruncăm în cer şi experimentăm pe propria nostră finţă efemeră infinitul, imensitatea, sublimul terifiant al unei stări de imponderabilitate, care oricând ne poate răsturna sau ne poate înălţa.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s