Căutătorul. Povestea de iubire dintre un oraș și savantul lui

racovita TIFF

Ce ați vrea să știți despre Emil Racoviță? Omul sau savantul care a stăpânit întinderea lumii și tainele înghețurilor? Haideți să ne gândim: cum l-au cunoscut francezii pe Sartre? Sau pe Balzac, pe Gaugain? Așa-i că vă bucurați de orice mărturie despre viața lui Mihai Eminescu, de fiecare bucățică de poveste pe care o putem salva din neantul istoriei, să ne-o apropiem de buze, să suflăm pe ea și să vedem înviind imaginea unui om teribil de grozav! Putem spune că nu ne interesează? Cum putem despărți mintea de sufletul unui om și cum am putea despărți știința de viață? Omul este o creație minunată tocmai pentru că Dumnezeu l-a făcut în stare să ducă o splendidă genialitate pe umerii unui trup ros de suferințe pământești. Ca să-l înțelegem pe Emil Racoviță trebuie să ne gândim la oamenii ca el. La Mihai Eminescu. Ați fi putut înțelege poezia lui, dacă n-ați fi știut ce fel de viață a avut? Poveștile despre mizeria, sărăcia și boala poetului v-au făcut să nu-l mai admirați? Dimpotrivă, iubirea noastră l-a învăluit, a fost eroul, minunatul nostru prieten. Am să vă spun poveștile mai puțin cunoscute despre Emil Racoviță, nu ca să-l frivolizez pe savant ci ca să fie un exemplu de urmat pentru noi: poate nu vom deveni toți exploratori, dar oameni ca Racoviță am putea fi!

Căutătorul

Festivalul de Film Transilvania îi dedică anul acesta o zi specială lui Emil Racoviță și proiectează joi seara filmul Exploratorul. Filmul vine să ne amintescă faptul că am fost aproape contemporani cu un erou, cu un personaj care a făcut istorie. Că trecem zilnic pe strada lui, copiii noștri învață la școala care-i poartă numele, vorbim cu oameni care l-au cunoscut și i-au pus paltonul pe umeri. Familia lui trăiește printre noi, iar copiii de pe stradă citesc povestea cutezătorului în cărțile de aventuri. Și tot aici, la Cluj, în Piața Unirii, pe colț, un muzeu care i-a fost dedicat, stă cu ușile ferecate de un reîmproprietărit bizar care a blocat accesul la moştenirea lui Racoviţă.

Emil Racoviță, viu și minunat. Un om adevărat

Este înainte de Paști și Racoviță vrea să vină acasă. E student la Paris și pleacă în vacanță în țară, dar nu înainte de a-și lua o beretă, așa cum poartă toată lumea acolo. A sosit momentul să-și ia și el beretă de aceea, lată cât o pizza. Pornește prin oraș și caută. La o prăvălie, vînzătoarea e acră, la alta, nu e bereta care să-i placă, la alta nu se înțeleg, la alta nu vorbește bine franceza și enervat, Racoviță zice: gata, nu-mi mai trebuie nicio beretă și pornește spre campus, spre facultate. Dar cum urca așa o străduță, vede doi ochi albaștri într-o fereastră de prăvălioară!Intră. Acolo, o încăpere de doi pe doi, din care intrai direct în dormitorul familiei. Fata cea drăguță apare iute, ca un fluture. Îl întreabă pe Racoviță: Ce dorește tânărul student? Ce vreau eu nu aveți dumneavoastră, răspunde el: o beretă! Imediat dispare domnișoara și dintr-un depozit din spate aduce o piramidă de berete. Iată, avem! Mă lăsați să v-o ofer eu pe cea potrivită? Și Racoviță zice: da. Apoi, ochii albaștri: pot să v-o potrivesc eu pe cap și Racoviță, al doilea da! Următorul „Da” a fost cel de la altar! Așa a cunoscut-o savantul nostru pe „Elena” (nota red.: Helenne în franceză, dar colegii savantului îi spuneau pe românește, Elena!) cea care avea să-i fie soție și prietenă pînă la moarte.

Omenirea merge mai departe!

A murit flămând, după a doua criză de pneumonie, cu inima la pământ. Când Racoviță moare, toată lumea moare de foame, erau vremuri cumplite, după război. Dar el spune: „Omenirea merge mai departe, nu vă pierdeți speranțele!” „Era dătător de speranțe mai ceva ca Apostolul Pavel, Apostolul poate să-și pună cheile în buzunar în fața lui Racoviță! Cînd toată lumea dispera pe vasul Belgica, el spunea: haideți să folosim timpul, să studiem locurile, să explorăm gheţurile! E o ocazie unică! Haideți să tăiem gheața, să ne salvăm! Și așa a fost!”, spune Iosif Viehmann.

Sicriul lui a fost pus pe un catafalc în holul Universității pentru că a fost singurul profesor, explorator, savant, academician și prieten al studenților din toate timpurile. De atunci, nimeni n-a mai fost așezat acolo.

Când erau aici, la Cluj, în ultimii ani de război, erau vremuri grele, foarte grele. Aia criză, nu ce e acum! A trăit toate momentele alături de soțul său, a îndurat cu demnitate, cu stoicism și cu convingerea că așa e bine, dacă așa crede Emil. Emil Racoviță ar fi putut trăi oriunde în lume, ar fi putut duce o viață de cercetător, profesor universitar, savant în Franța sau în altă parte a Europei, dar a ales să vină aici în orașul nostru și să înființeze un Institut de Speologie, care avea să fie primul la vremea aceea în lumea științei sale. Cel mai bun. I-a convins și pe trei colegi, unul elvețian, Alfred Chappuis, și doi francezi, Jules Guiart și René Jeannel, să vină cu el și să-l ajute să pună bazele speologiei în România dar şi să refacă universitatea după 1918. „Unde mai vedeți astăzi în țara noastră savanți din Europa la vârful vreunei școli din România? Trebuia să fii cineva, trebuia să fii mare în ochii lor, în ochii lumii, ca să poți face asta”, spune astăzi Iosif Viehmann despre maestrul pe care l-a cunoscut.

„I-am stat alături un an și opt luni, i-am legat și șireturile lui Moșu Racoviță, l-am iubit ca pe un zeu!” Și Viehmann își șterge niște lacrimi nepotrivite pentru un om ca el. „Pepi, să te lași de legende, bunicul meu a fost un savant, să vă fie clar!”, aude Viehmann vocea nepotului Ghiță Racoviță în urechi.
N-ar vrea să spună prea multe, nu vrea să-l supere, n-ar vrea să trezescă cine știe ce amintiri dureroase, dar pentru că Viehmann are și el 88 de ani, parcă o rațiune deasupra lui, a gazetăriei sau a altcuiva duce povestea mai departe. Poveștile? „Cu urechile lui le-a auzit Viehmann” și bătrânul nostru speolog își mișcă urechile cu amândouă mâinile.

„Echipajul vasului Belgica pleacă în expediție: are 19 persoane la bord printre care și tânărul Racoviță. Printre primii este el. În acest echipaj sunt trei stele: Racoviță, Cook și Amundsen. Omenirea habar n-avea ce avea să se întîmple în aventura aceea, ce istorie vor face ei. Sunt 19 savanți și matrozi. Apoi 18. Un matroz în minus. Îl mătură furtuna de pe punte. Este înghițit de vînturile reci, i se aruncă o coardă, dar mușchii se blochează la 2 grade ale apei și nu mai poate ține de ea, îi dă drumul și piere în apele înghețate. Belgica rămâne blocată între ghețari. Este obligată să rămână 12 luni cimentată într-o banchiză de gheață la Pol. Racoviță se hotărăște să nu stea să vegeteze. Ia o barcă și o vâslă și pleacă singur în larg. Face expediții pînă la 40 de kilometri de vas cu barca lui, caută animale, plante. Le studiază pe balene și scrie lucrarea despre ele care va rămâne până astăzi cea mai bună în domeniu. Racoviță caută. Nu-și pierde nici timpul nici speranța. Într-o zi coboară în cală și găsește un joagăr. Aveau moldovenii lui acasă așa ceva, un fierăstrău lung, cu două mânere de lemn la capete. Îl cheamă pe Cook și i-l arată. Scott un mâner, leagă acolo greutăți și coboară pe banchiză. Găsesc o spărtură și introduc capătul cu greutăți al joagărului. Trag în sus, apoi greutatea îl coboară și taie gheața, cu greu, dar o taie. Fac desene, vor decupa zilnic bucăți din banchiză ca să deschidă drumul navei. Căpitanul nu e optimist și nu-i încurajează, dar Racoviță tace și face. Li se alătură și alți membri ai echipajului și-n 20 de zile reușesc să disloce un culoar de 700 de metri în banchiza de gheață, cu joagărul lui Racoviță. Când să se deschidă ghețurile vine un vânt și mișcă plăcile încât le blochează iar. Echipajul se întristează, dar Dumnezeu îi ajută pe oamenii buni și vine alt vânt care mișcă din nou banchiza, bucățile de gheață se desfac și ei pornesc. Ajung în primul port, iau cărbune, cartofi și mai omoară din șobolani. Apoi pornesc spre casă.”

„Era sfîrșitul războiului, patruzeci și ceva. Toată lumea avea doar foarfeci și cartele. Zahărul, carnea, untul și lemnele, toate se dădeau cu bonuri decupate din cartelă. Era iarnă și frig. Chappuis are bani și cumpără un camion de lemne, le descarcă la Emil Racoviță în curte. Moșu, când le vede zice: duceți lemnele de aici, dacă poporul meu, țara mea rabdă de frig atunci și eu voi răbda. Și pune studenții să ducă lemnele la Chappuis înapoi. Nu acceptă tratamente de favoare. Într-o zi vine Chappuis de la vânătoare. Avea un Buick mare, mașină americană. Eu eram cu Șerban în curte. Chappui avea un borcan de smântînă și o pasăre legată de picioare în mînă. Intră și le pune pe masă, pentru domnul Racoviță să ducă acasă la familie. Avea trei copiii, Chappuis doar o fată. Șerban zice, hai să vezi ce spune Moșul.!Intrăm și-l auzim: luați pasărea și borcanul ăsta ! Pînă când studenții mei vor mânca o dată pe săptămână carne de oaie cu mămăligă de pute în tot cartierul, așa oi mânca și eu!”

Pepi, căci așa îi spun colegii și prietenii lui Iosif Viehmann, se uită lung pe fereastră. Sunt legende de aur, de aur sunt poveștile lui. Abia dacă acesta este aurul României. De unde să ne luăm seva, dacă nu de la înaintașii minunați?

„Dansam cu o doamnă, ea își zice bătrâna doamnă, dar nu era. E de undeva de lângă Vințu de Jos. Doamna dansează cu mine deasupra de Fetițele Vieneze și-mi spune: l-am întîlnit pe Emil Racoviță. Scrie apoi povestea și o publică. Era iarnă, ea, Maria, era casieră la o bancă în Cluj. Era frig și posomorât. Apare domnul Racoviță în fața băncii și Maria dă sfoară-n bancă, vin toți colegii ei să-l vadă, să-l salute. Savantul intră cu paltonul pe umeri, nu-l mai putea îmbrăca pentru că avea clavicula ruptă, și glezna la fel, căzuse pe scări. Le răspunde politicos și se îndreaptă spre geamul de serviciu unde era servantă doamna cu care dansez eu. Racoviță scoate fila de CEC și o împinge spre servanta noastră cu fața în jos. Femeia ia cecul și vede că suma pe care o avea savantul de scos era infimă. Nu l-a putut uita toată viața. Pe cine țineți voi minte, astăzi, dintre cei care vin la bancă?”

Pepi nu știe dacă maestrul îl mai iubește sau nu, după toate câte mi le-a spus. Eu lăcrimez și Pepi știe că n-a greșit. O întreb pe Laura o doctorandă care coboară scările pe care a căzut maestrul Racoviță atunci, în iarna de pomină, cine duce mai departe spiritul lui Racoviță în universitatea voastră? „Iosif Viehmann, el îl duce!”

L1040410

Eșantioanele lui Racoviță

După expediția de pe Belgica, Racoviță etalează toată cercetarea pe care a făcut-o, eșantioanele de plante și animale în tubușoare cu alcool într-un institut de cercetare din Franța şi la cel de la Cluj. Nici până astăzi n-au fost cercetate toate, pentru că nu are cine, nu s-a găsit încă cercetătorul care să poată face asta. Savantul nostru a făcut o muncă pe care n-o poate continua oricine. Nu întâmplător, singurei flori existente la pol, descoperită de el, i s-a spus Aira Racovitzae.

Muzeul închis cu lanţuri

Muzeul de Speologie „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca, aflat în temnița medievală a orașului Cluj, este închis pentru o perioadă nedeterminată de timp. Cel care a devenit proprietar pe clădirea alăturată, în urma unei retrocedări, a închis și intrarea la muzeu pe motiv că este degradată și riscantă pentru turiști. Primăria a făcut plângere în instanță, dar procesul trenează de câțiva ani.

Deși completul de judecată în dosarul retrocedării ar fi trebuit să acorde drum de servitute pentru muzeu, nu a făcut-o, iar actualul proprietar a închis complet accesul la muzeu.

„Cu un an sau doi în urmă i-am trimis adresă locatarului vecin cu muzeul și apoi ne-am dus cu reprezentanți ai Primăriei, ai Institutului Speologic și cu un inginer constructor proprietar de firmă de construcții care-și arătase intenția de a consolida el intrarea cu pricina. Dar am găsit poarta închisă, blocată cu șine de cale ferată. Am sunat la telefon dar nu ne-a răspuns nimeni. Și azi, muzeul nostru, amintirea lui Racoviță, este dincolo de porțile acelea închise. În ce țară trăim?”, se întreabă Iosif Viehman

Muzeul, ne informează Primăria Cluj, include Colecţia Emil Racoviţă, cu numeroase exponate deosebit de valoroase, precum: un caiet de notiţe din perioada în care Emil Racoviţă era student la Universitatea Sorbona din Paris (1886-1891), microscopul „Zeiss” şi aparatul de fotografiat „Lihnof” de care s-a servit în Expediţia antarctică belgiană (1897-1899), diapozitivele şi proiectorul pe care le-a utilizat în susţinerea cursului de Biologie Generală de la Facultatea de Ştiinţe din Cluj, desene originale cu care şi-a ilustrat lucrările ştiinţifice, obiecte personale de birou şa.

Accesul la muzeu se face prin gangul din str. Sextil Puşcariu nr. 10, care aparţine imobilului din Piaţa Unirii nr. 24, care face obiectul unor procese aflate pe rolul instanțelor de judecată şi care se află într-o stare avansată de degradare, existând risc de prăbuşire. Imobilul situat în Piața Unirii nr. 24 a fost revendicat de către Asociația Patronilor și Meseriașilor Cluj, iar după finalizarea proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată și în funcție de dispozițiile irevocabile și definitive date de către acestea, Primăria municipiului Cluj-Napoca ne asigură că va adopta o soluție de care să profite Muzeului de Speologie „Emil Racoviță”, dar și comunității locale.

Foto:

Sus: Emil Racoviță studiind în laboratorul său, imagine de arhivă;
Jos: Profesorul Iosif Viehmann, fotografie de realizată de Mircea Albuțiu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s