Poștașul

rasca2013 265

Deși jos e vară bine, sus la Râșca, la munte, ea n-a ajuns încă. Frigul te învăluie din toate părțile, ca un hoț, nu știi de unde vine. Peste palele de vânt, cerul aruncă din când în când și-o ploaie rece.

Poștașul vine îmbrăcat cu o cămașă albastră cu mâneci scurte pe care scrie cu ață roșie: Poșta Română. Are o geantă de piele căpătată de la un fost coleg, iar pantofii scâlciați din picioare sunt ai lui: Poșta nu i-a mai dat o pereche de încălțări de 6-7 ani.

S-a îmbrăcat adecvat pentru întîlnirea cu noi, dar de obicei se ferește să se vadă că ar fi poștaș. Doamne ferește de vreun răufăcător, că spray-ul pe care l-a primit acum patru ani nici nu mai poate fi bun! Merge pe jos, are de făcut în fiecare zi peste 46 de kilometri. Merge peste câmpuri, prin păduri, face și zece kilometri de la o casă la alta. Ce știe satelitul? Conducerea centrală a Poștei Române a decis ca, înainte să fie scoasă la vânzare, s-o mai ușureze de cheltuieli și dă afară 4000 de oameni pentru că itinerariile verificate prin satelit sunt mai mici decât cele declarate de primării.

De ce? Pentru că din satelit nu se văd multe lucruri. Aflați din paginile 6-7 ce nu se vede bine de sus când te uiți la cei de jos.

quotes66Am văzut greva de la Cluj la televizor. Dar noi n-am putut face grevă că nu poți vezi că iasă soarele pe cer și tu să nu duci ce ai de dus! Am plecat pe sate, ca de obicei, să le duc pensiile. Fiind așa de mici, nu le ajung de la o lună la alta și mă așteptă cu sufletul la gură, că n-au de pâine, chibrite sau ulei. Dacă Poșta nu se descurcă în treaba cu pensiile, pe oamenii munților îi condamnă la moarte, că nu văd cum altfel se poate merge mai departe… Nu zic asta ca să arăt ce măreț sunt eu, dar n-am auzit de nicio poștă din lume care să se fi desființat.
Nelu Morar, poștaș și povestaș în Râșca de la munte

Povestea unui poștaș de munte, față-n față cu satelitul

Râșca are 67 de kilometri pătrați și cam o mie de locuitori. Este o comună cu patru sate într-un sat, cătunele Râșcăi și alte patru sate pe patru vârfuri de munte. Mașina Poștei venea de la Cluj pe la 10. Între lumea de jos și ei, mașina asta este esențială. E ca aerul. Dar de la o vreme încoace a ajuns tot pe la 3 la amiaz. Li s-a spus că nu mai au mașini, le-au pierdut cu banca, cumva, o încurcătură cu banii. În fine, cum să-ți faci selectarea, sortarea și să stabilești drumul plicurilor după 3 la amiaz? Așa că poștașul face două dumuri lungi. De dimineață și spre seară, cu oprire în centrul comuniei când vine mașina.

Poștașul are și un ajutor. Pe doamna Floarea care este agent poștal și are poșta în propria casă. Amândoi și-au împărțit întinderea de peste munți, cât vezi cu ochii, ca s-o poată cuprinde cu picioarele. Doamna Floarea are patru sate și domnul Nelu alte patru, pe cele mai îndepăratate. Ei le duc facturile, ziarele, pensiile, veștile de la unii la alții, le iau banii pentru electrica, pentru televizoare, telefoane. Ei încasează banii și taie chitanțele. Apoi, seara târziu când ajung acasă, fac gestiunea, o treabă pur contabilă. Nu se așează cu capul pe pernă până când nu termină, pentru că a doua zi o iau de la capăt.

Nelu Morar are 59 de ani, este poștaș în Râșca din ’88, imediat după ce a pierit fostul poștaș, colegul lui de clasă, Nistor, care s-a îmbolnăvit de ceva și a murit. El a preluat ștafeta și poate să spună cum au început să mergă lucrurile din rău în și mai rău, de la an la an. Dacă atunci (nu-i place să spună în comunism, nu e un cuvânt care să-i placă) era rău, era din cauza cuiva, a altcuiva, dar dacă acum este rău, e din cauza noastră. Nu mai este el pe care să dăm vina.

Dacă n-am fost capabili, e din neputința noastră. Nu a altcuiva! De ce Poșta din Ungaria merge bine? De ce firmele de curierat merg în câștig? De ce Poșta Română care avea sedii, oameni, mașini nu a luat-o în sus, ci în jos? Pentru că nu mai sunt scrisori? Păi nici în Ungaria nu sunt scrisori de la rude, sunt scrisori de la firme, bănci, de la cei care-ți cer ceva. Omul este legat de alți oameni prin hîrtii și bani. Cine poate schimba asta? Se spune că pot trece pensiile pe carduri. Care pensionar din Râșca poate veni până la centrul comunei, admițând că se pune bancomat și știe să butoneze să-și ia pensia? 60% dintre ei sunt pensionari, cei mai mulți abia ies din casă, dar să ia munții în piept? Din 350 de lei, cât au majoritatea pensie, cum să dai și comision de administrare și de extragere și de câte altele înseamnă un card? Și cum or învăța să-l folosescă? S-or găsi tineri șmecheri care să-i ajute, așa-i? Vă gândiți la ce am expune oamenii ăștia? Apoi, Poșta e mai mult decât un serviciu de transport al corespondenței, așa a fost de când s-o înființat. Dar veți vedea cu ochii domniei voastre…

Mergem la început pe un drum de nisip și piatră spălat de ploaie, apoi intrăm în pădure, lăsând o casă în dreapta, coborâm pe povârniș prin pădurea de brazi. De ce o luăm pe acolo și nu pe drum? Pentru că trebuie să ajungem la casa profesorului care, la fel ca și alte case, nu este la drum. Traversăm curtea unui medic din Cluj, și-a făcut acolo casă de vacanță. Omul dă mâna cu poștașul îl întreabă ce mai face, cum se simte, ce mai fac cei din sat.

A fost doctorul satului înainte să plece la oraș. Acum tot aici l-o tras ața”, îmi explică poștașul. Nu i se pare ciudat să trecem prin curtea lui, pe lângă acareturile lui și să ne strecurăm prin ierburi pînă la brâu spre valea adâncă prin care trece un pârău repede. Dincolo, pe versantul din față văd urmele unei călcături de om. Doar el, Poștașul, face cărare între casele muntenilor. Îmi tremură picioarele prin buruienile bălții, dar merg înainte să nu mă fac de râs. Poștașul calcă sigur pe el, știe pe ce pune fiecare pas.

Trec pe aici zi și noapte, iarnă și vară. Știu drumurile după auz și miros, știu când mă apropiu de-o casă în primul rând după miros, începe să miroase a om. Aș putea merge cu ochii închiși.” Când trecem apa, îmi spune unde să pun piciorul, trebuie să fie o piatră, chiar dacă nu se vede de ierburi.

Iarna, iarna este cel mai greu. Doamna Floarea are 52 de ani și face de ani buni același lucru, duce poșta. Înainte făcea soțul ei treaba de poștaș, dar n-a mai vrut, s-a enervat și a zis: gata! Și cine să o facă? Femeia a luat geanta, cumpărată de fată de la un second din Cluj și a pornit pe drumuri. „Vedeți satele alea, ia uitați-vă, dar casa aia o vedeți? Acolo trebuie să ajung și până acolo, se vede? La miazăzi până pe culmea aia, vedeți?” Văd niște puncte albe, poate sunt case, pe spinările munților în depărtare.

quotes66Între case, prin sat sunt cam 80 de kilometri cu piciorul. Nu poți merge cu calul, că nu e drum de căruță printre case. Poți merge doar cu piciorul. Nu te oprești la poarta casei să arunci plicurile peste gard. Trebuie să intri, nici măcar nu are rost să strigi afară, că bătrînii nu pot ieși. Majoritatea sunt bolnavi, pe pat. Trebuie să știi camera, odaia unde stau, acolo trebuie să ajungă poștașul, unde știe că stau bătrînii lângă sobă, în odaia aceia. Apoi îi citești ce ai adus, îi faci socotelile. Nu pleci în cinci minute, cât ne-au socotit pe un plic. Aici nu e ca la oraș. Iar țara este mai mult sat decât oraș. Iar la munte, iarna e mai lungă decât vara.
Floarea Vâtcă, agent poștal în Râșca

Iarna… Este de neînchipuit. Merg alături de ei prin pădurea întunecoasă de brazi în care șuieră vântul și-mi închipui. Dar nu ocolim, îi întreb, unde e satul? Peste tot e satul și nu ocolim, asta este scurtătura, pe șosea nu se poate ajunge la case, casele nu sunt la drum. Așa că ieșim din păduri și urmăm un dâmb, care se ridică drept în fața noastră, ai zice că trebuie să pornești în mâini de acum, dar o cărăruie de picior în zig-zag îți arată că pe acolo poștașul a făcut deja drum și trebuie să mergi mai întîi la drepta, la stânga, ca apoi să ajungi sus. Nu mai știi cât a trecut de când ai plecat din sat. Poate două ore, poate trei. Dar ajungem la casa profesorului. Ne anunță mai întâi un câine, care sare bucuros s-o lingă pe mâini pe doamna Floarea, vorbesc amândoi ca doi prieteni care se revăd. Domnul Morar este mai sobru, dar câinele îl salută și pe el.

Aici trebuie să fii prieten mai ales cu câinii, ei te întîmpină, nu omul, și ei trebuie să te cunoscă. Am câini ale sătenilor care mă conduc iarna prin pădure o bună bucată de drum de la casa omului, parcă ar înțelege și vrea să-mi mulțumescă că am trecut pe la ai lui, vine să mă petreacă și să mă apere cât poate el. Aici pădurile sunt pline de lupi și urși. Câteodată mă opresc și-mi ascult respirația și mi se pare că mă urmărește un animal, poate e, poate nu e, dar mă trec sudorile reci și n-am încotro, merg mai departe. Mă sună fata de trei patru ori pe zi de frică să nu mi se fi întîmplat ceva. Dar de multe ori n-ai semnal sau ți se descarcă telefonul. Atunci îi găsesc pe ai mei cu luminile aprinse, stau pe scară să vadă dacă nu apar de undeva. În iarna asta care a trecut a fost greu de tot… sau eu îmbătrânesc. Mergeam prin zăpada neîncepută, scoteam un picior și băgam altul, tot mai greu. Am simțit la un moment dat o moleșală, eram transpirată și nu mai aveam putere să scot piciorul din zăpadă să-l bag mai încolo, mi-am zis: nu pot să rămân aici, dacă pic nu mă știe nimeni, o să mă mănânce lupii, mi-or găsi oasele numai la primăvară . Și Dumnezeu mi-a dat putere să merg mai departe.

Agentul poștal Floarea Vâtcă face o pauză. Taci, că nu mai ai ce spune. Avea 754 de lei salariu, dar i-au mai tăiat 4 lei, au trecut-o de la agent gradul trei la agent gradul patru; acum, cu restructurările, nu știe cât o să-i mai taie. „De ce m-or fi retrogradat?”, se întreabă femeia în timp ce-și șterge mâinile de frunze, s-a sprijinit în ele la urcuș.

Dar merită. Oamenii care mă așteaptă și-i aud strigând din prispă: Tu ești, Floare? Te-a ajutat Dumnezeu să ajungi iar la noi? Să-ți dea sănătate, fată, că n-am putut odihni de grija ta. Când ajungi la ei nu pui scrisoarea în poștă, ca la oraș. Ei te așteptă cu masa plină de hârtii, să-i descurci în ele. Mulți nu știu să citească, nu știu ce au plătit, ce mai trebuie să plătească și ce somații mai au prin plicurile tipărite. Până îi descurci și le citești și le explici, le dai și le iei, trece ceasul. Te întreabă de ceilalți, de vecinii cu care nu se văd poate nici la Paști sau Crăciun. Te roagă cu o cafea, cu un rachiu, le spui că nu mai e vreme, că nu poți bea, că riști să te ia somnul pe câmpuri și te mănâncă lighioanele pădurii. Pleci mulțumit, ai făcut ce trebuia. Doar tu faci asta, nu are cine altcineva.

Domnul profesor Ioan Vâtcă este pensionar acum, a fost 46 de ani dascăl și multă vreme director de școală. Are un liliac înflorit la intrarea în casă, dar este sădit în ghiveci. Aici iernile sunt atât de grele încât, ca să-l țină în viață îl bagă iarna în casă. Are multă corespondență profesorul. Lui îi mai scriu colegii, dar îi vin și reviste de specialitate, reviste de cultură, cărți pe care le comandă prin poștă, cam trei – patru colete pe lună. Apoi, facturile. Când vine pensia, poștașul îi încasează cam jumătate din ea pentru facturi.

Nelule, hai măi, băiatule, stai jos!” Ne așezăm pe băncuța din fața casei. Poștașul scoate plicurile, sunt de la librării și bănci. Profesorul începe să-mi povestescă despre satele lor, despre munte, despre lume. Are internet, dar nu se poate despărți de revistele lui preferate. Se uită la televizor și-l sufocă indignarea: «Oare suntem blestemați?» Nu înțelege de ce lucrurile nu merg bine în nicio parte. Nici în industrie, Câmpia Turzii s-a închis, nici la CFR, nici la Poștă, nici la Oltchim, nici agricultură, nici în școli… Ce merge bine, doamnă, ce merge?

Mă uit la profesor și-mi dau seama că nu știu ce să-i răspund. N-am vești bune pentru el, am urcat degeaba muntele.

quotes66Când am venit aici, prima dată am văzut cimitirul, că-l însoțeam pe un prieten care avea ceva de lucru la un mormânt. M-am uitat pe cruci: 102 ani, 98 de ani, 96, 88, niciunul sub 80 de ani. Mi-am zis: aici am să mă stabilesc, în Râșca e polul longevității! Așa că să nu-și facă nimeni iluzii că muntenii s-or prăpădi repede și-or scăpa de ei și de pensiile lor! Sigur, lumea merge înainte, dar în primul rând trebuie să se modernizeze companiile, să facă față concurenței, nu oamenii. Ei, vom vedea ce se va întâmpla cu ei!
Ionel Hetea, expert topograf în Râșca
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s