Transilvania e cuprinsă brusc, pe la sfârșitul lui noiembrie, de frig și ceață. Aproape din fiecare oraș vin comunicate despre înscrierile la subvenția pentru căldură. Peste tot se fac cozi în așteptarea ajutoarelor la încălzire. Gazul se scumpește și el, iar lemnele, poate mai mult decât oricând, devin marfă de contrabadă. Tot mai mulți români renunță la încălzirea pe gaz, iar fabricile de sobe încep să aibă clienți.

Deși în vara aceasta am aflat de la un distins profesor universitar, Andrei Marga, faptul că un ardelean din Mediaș ar fi descoperit caloriferul, românii n-au auzit de asta, ei redescoperă soba. Tot mai mulți transilvăneni au fost nevoiți să-și facă sobe, chiar și la bloc.

Orașele acestei țări arată iarna ca niște sate cu hornuri care trimit spre cer fuioare de fum din blocuri fără acoperișuri. Huedin, Aleșd, Abrud…

Dacă treci prin Transilvania la începutul iernii, stivele de lemne frumos împachetate pe lîngă zidul casei, sub streșini sau în șoproane par tablouri cubiste, ceva asemănător cutiilor de conserve ale lui Mondriani.

În pofida faptului că noile tehnologii de încălzire au ajuns la performanțe greu de imaginat acum un secol-două, încălzirea prin podea sau cu aparate de aer condiționat, o fabrică de teracotă manuală funcționează la Mediaș din anul 1906 încoace, fără întrerupere.

I-am găsit acolo, aproape tot atâția câți au fost la înființarea fabricii când un sas pe nume Gref Iulius a construit-o. Și clădirea este aceeași.

Deși a trecut prin două războaie, o naționalizare comunistă, un incendiu în 1994 și o privatizare capitalistă în 1997, fabrica produce și acum aceleași sobe, după rețeta sasului Gref. Aduc argilă de la Medgidia pentru că este moale, reține căldura, de la Șuncuiuș alta, care îi dă rezistență. Le amestecă bine cu apă.

Nea Petrică urcă plămada asta cu un vagoneț tras de scripete, și el de pe vremea sașilor, la etaj, unde modelatori, artiști și desenatori fac cahlele cu mâinile lor. Le dau formă, consistență, culoare, din cele mai naturale substanțe, fără plumb și fără ajutorul vreunui mecanism. Doar cu mâinile goale, fără mănuși, ca să simtă asperitățile, imperfecțiunile. Cahlele au nume, sunt modele vechi, găsite prin casele și târgurile Transilvaniei, dar și la muzeu.

În castelele vechi sau în conacele nobililor maghiari au găsit cele mai valoroase modele. O sobă cu fronton doar în castelul Banffy se mai găsește, alta are blazonul Apafi, din zona Covasna sau Dumbrăveni. Sobe din case princiare, dar și din casele țărănești de la Viscri, din clădirile Bucureștilor de altădată, soba Grigorescu, sunt modele pentru meșterii de aici. O cahlă cu o vioară, e creația artistului Gliga, poartă numele lui. Sobele sunt ca și oamenii, dau viață lutului din care sunt făcuți.

„Avem norocul că acum fabrica aparține unor români inimoși, din Sibiu, oameni de cultură și foarte credincioși. N-au luat niciodată profitul, au investit totul, ca să rezistăm. Și chiar dacă am avut ani grei, când toată lumea cumpăra centrale și calorifere și nimeni nu mai vroia să pună sobe în casă, am supraviețuit datorită credinței lor că nu se poate, frumosul va învinge la un moment dat. Și așa a fost. Acum vindem peste tot în țară, în Secuime, la Alexandria, la București și Craiova, în Maramureș și la Suceava. Apoi, exportăm în Europa, în Italia, Germania, Austria. Pe acestea patru de aici, gata pregătite, mâine le vom trimite la Roma, la Episcopia Ortodoxă de acolo. Noi am făcut sobele din dormitoarele Prințului Charles de la Malăncrav, și pe cea din bibliotecă și le-am renovat pe celelalte. Am făcut sobe pentru muzee și conace, dar și pentru casele țărănești. Într-un fel, reconstruim o parte din istoria noastră”, spune Nicoleta Stoica, inginera care conduce acum fabrica.

În curte, domnul Moise își încarcă marfa. O sobă albastră, cu șaptezeci de cahle, sobă de colț, cu coloane. Ceva majestuos! O duce la Odorheiu Secuiesc, pentru o casă de la țară. „Știți, la noi nu se poate concepe casă fără sobă, ce e aia?, parcă ar fi slută! Avem și apartament cu centrală, dar dacă cineva își face casă, musai să aibă măcar o sobă! E ca de la sine înțeles!”.

O sobă ca cele care ies din mâinile meșterilor căhlari de la Mediaș costă în medie, 1300-1400 de lei. Au diverse modele și culori: albe, crem, coniac, verzi, turcoaz, sângerii, albastre ca marea sau pictate în două culori. Cel mai complicat este un șatirat pe care meșterii de aici l-au încercat până l-au reușit. L-au văzut într-o fotografie, la una din sobele de muzeu din Italia. Au printat fotografia și au început să o analizeze. Cum Dumnezeu se putea face așa ceva?! Au încercat zile la rând. Până într-o zi când au lăsat o cahlă în picioare pe care puseseră un strop de culoare. Atunci au văzut că pigmentul se scurgea prin porii arginei în jos, formând dâre de culoare mai intensă. Și așa au descoperit secretul cahlelor pastelate din Italia. Aici, toate sunt vopseluri și emailuri fără plumb, aplicate manual.

Pe sobele cu petale de trifoi verde, în mijloc, vedem o cahlă cu doi omuleți. „Sunt săsuții noștri, explică Nicoleta Stoica, îi punem aproape pe toate sobele, în semn de recunoștință față de sașii care au adus soba și la noi, această invenție teribilă pentru secolele trecute. Tot ei ne-au lăsat rețeta, cum să nu-i respectăm? În plus, este simbolul familiei tradiționale, care se aduna la gura sobei, soba îi ținea uniți, acolo se vedeau cu toții măcar o dată pe zi.”

Însă nimeni din fabrica de la Mediaș n-a auzit de faptul că cineva din orașul lor ar fi inventat caloriferul. Și nici localnicii n-au idee de așa ceva. Iosif iese dintr-un magazin de vopseluri, este plin de praf pe față, doar ochii i se mai văd, tocmai își „fasonează” o odaie. ”A inventat caloriferul? Cineva din Mediaș? Nu cred așa ceva! N-am auzit în viața mea de una ca asta! Și am și eu o vârstă, ce Dumnezeu! Nu se putea așa ceva, să nu aflu! Dar poate ați auzit greșit, o fi vorba de sobă! Asta, da! Avem niște sobe pe aici, de pe vremea lu’ străbunicu!”

Nici Mihaela, care vinde hornuri, n-a auzit ca vreun medieșan să fi inventat ceva, darămite, caloriferul! În sfârșit, din vorbă-n vorbă, aflăm că orășelul din Podișul Transilvan, deși este alimentat la gaze, nu mai crede în calorifer și tot mai mulți trec toamnă de toamnă, pe focul cu lemne. „E mai ieftin”, conchide Iosif, „la sobe ne pricepem mai bine, centralele, când se strică, n-ai meseriaș, cine ți le repară?”

* * *

Alesd 004

Mai spre vest, la Aleșd, de ani de zile, tot orașul se încălzește la focul cu lemne. Debranșarea de la centralele termice a început prin anii 80, nimeni nu-și mai amintește de ce. Doamna Valeria, crede că era o chestiune de combustibil, nu mai era destulă păcură la centrala de cartier. Era perioada raționalizării și oamenii au descoperit că blocurile lor au o coloană de aerisire care putea fi transformată în horn. Bloc după bloc a trecut la încălzirea cu sobe. Le construiau pe hol, țineau ușile deschise în toată casa și în câteva ore se încălzeau toate încăperile. Dacă într-o zi uitau să facă focul, sau erau plecați de acasă, apartamentul li se încălzea de la vecini, pentru că hornul comun era tot timpul cald.

După revoluție, centralele n-au mai rezistat deloc. Chiar toată lumea a trecut pe lemne și sobe, iar pentru baie aduceau boilere electrice din Ungaria. S-au descurcat. Acum Aleșdul este la fel. Gazele n-au mai ajuns până la ei. „S-au împotmolit prin grădinile unora dintr-un sat vecin, proprietarii n-au lăsat să treacă țevile pe terenurile lor. Au fost scandaluri, probleme. Statul a vrut să-i despăgubească, a fost o întreagă tărășenie, dar așa s-au oprit lucrurile, cel puțin până la primăvară”, explică Doina Mureșan, care lucrează la regia locală de servicii publice.

quotes66În fiecare an, un băiat de aici de la noi, același de zece ani, îmi aduce lemnele de foc. Zece milionane vechi, atâta dau și-mi ajung toată iarna pentru soba din apartament. E o căldură sănătoasă, care durează și fac economie.

Doina Mureșan din Aleșd

Însă locuitorii din Aleșd nu mai regretă ceva în legătură cu asta. Era o vreme când își doreau alimentarea cu gaze, își doreau să se încălzescă apăsând pe buton, ca alții, dar timpul i-a învățat altceva. După mai bine de douăzeci de ani, au găsit soluții mai la îndemână, aproape că nici nu mai așteptă gazele naturale. Și-au pus centrale pe lemne, în balcoane, sau cazane manufacturate în sobe, care încălzesc apa și o transportă spre calorifere prin toată casa. Lemnele sunt ieftine, orice familie iese din iarnă cu mai puțin de zece milioane de lei vechi. Iar în Aleșd s-a creat o întreagă rețea de furnizare de lemn care funcționează „brici”.

Domnul Nelu are lemne de vânzare, în zi de târg, la Aleșd. Dă un portbagaj de Dacie cu lemn gata tranșat, pentru 60 de lei. Târgul e plin lemne și lemnari, dar oamenii se cunosc între ei și an de an își procură lemnele de la aceiași furnizori. Le așează frumos, în fața blocurilor, stivuite cuminți și ca niște ochi ațintiți spre oraș, trunchiurile tăiate se uită la lumea,ce nu se mai satură să le înghită.

La fel se întîmplă la Huedin, unde orașul se încălzește cu lemne sau de la centala cu rumeguș, sau la Abrud unde blocurile cu sobe trimit spre cer trîmbe de fum ca niște balauri cu mai multe guri de foc și asta de zeci de ani de zile. În țara lemnului, focul se întoarce, urmând cursul la bursă al gazelor naturale, petrolului, al dolarului. Cursul invers al trecerii timpului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s