A pornit din Australia și vineri pe la apus a ajuns în Turda. Motocicliștii de aici, prietenii lui, l-au adus pe drumuri ocolite, peste dealurile de la Buru, ca să nu-l lovescă tirurile. A doua zi aveau parada motocicletelor de epocă. Seara, s-au adunat în jurul lui Ron și până târziu au depănat povești despre motociclete. De fapt, povești despre câte lucruri poate face un om când vrea cu adevărat ceva.

Ron Fellowes pleacă singur la drum. Întotdeauna singur. Are și el șaptezeci de ani, dar îi place să trăiască intens această experiență. Doar el și motocicleta lui, cea mai veche motocicletă funcțională din lume, face suta de ani! Descoperă oameni, locuri neștiute, vede și simte într-o călătorie cât încă într-o viață. Așa că Ron are mai multe vieți: India, Nepal, Iran, Pakistan, Bulgaria, Turcia, România…

Călătoriile lui seamănă cu ale lui Don Quijote. Încalecă pe Effie (e numele pe care i l-a dat motocicletei) și pornește în căutarea necunoscutului. Așa a ajuns și în România, o țară despre care nu știa mai nimic, dar care l-a surprins plăcut pentru că peste tot oamenii îl întâmpinau zâmbind și vorbeau cu el, ca și cu unul de-al lor.

Effie este o motocicletă. Are suta de ani. Fiind cea mai bătrână motocicletă funcțională din lume, putem spune că este mai mult un miracol, decât un vehicul. Dacă ați vedea-o, ați iubi-o pe loc. Deși pare slăbuță, poate chiar scheletică, i se văd toate măruntaiele, are un aer sobru, de iapă pur-sânge ajunsă la bătrânețe. Noblețea i se vede pe chip! S-a născut dintr-un motor pe care un prieten i l-a dat lui Ron, cu mulți, mulți ani în urmă. Apoi, garajul lui Ron a ajuns un fel de burtă din care, după patruzeci de ani, s-a născut Effie. Atâta i-a luat lui Ron să culeagă bucățile trupului ei risipite prin lume și să i le pună la loc. Vă dați seama, ce mult trebuie să o iubești ca să o aștepți patruzeci de ani?

După ce  a fost gata, australianul a pornit să-i arate lumea despre care el însuși auzise doar din povești. De atunci, Ron și Effie, ultima motociccletă „vie” care a ieșit acum un veac pe porțile Fabrique Nationale din Belgia, trăiesc împreună aventura plecării și întoarcerii din lunga lor călătorie. Asemeni lui Ulise, Ron găsește întotdeauna drumul spre casă și locul unde se odihnește Effie. Pentru ca apoi să pornească din nou la drum, chemați de forța nevăzută a pasiunii.

Ron s-a născut în Noua Zeelandă. I-ar plăcea ca şi motorul, dacă ar ajunge într-un muzeu, să fie unul de acolo, de la el de acasă. Dar nu prea curând, Effie încă mai poate „trăi” înainte să ajungă într-un muzeu!Sentimentele de adrenalină oferite de motoarele puternice, mari, îl atrag, însă rămâne fanul motoarelor de aceeaşi vârstă cu el.

– Ron, cum ai descrie sentimentul pe care îl ai pe motocicletă?

– E ca un drog legal! Prima motocicletă am avut-o la 13-14 ani, fără ştirea părinţilor, am cumpărat-o de la un prieten şi o ţineam la el în garaj, iar de fiecare dată când aveam ocazia să plec de acasă, mergeam şi o luam de acolo şi mă plimbam. Asta se întâmpla cam o dată pe săptămână. La 18 ani am avut prima motocicletă pe care am dus-o acasă. Părinţii nu pot spune că m-au aprobat sau înţeles niciodată complet, în ciuda faptului că şi tatăl meu a avut o motocicletă la vârsta de 17 ani.

De motocicleta asta nu am dat eu, mai mult ea m-a găsit pe mine. Atunci lucram la atelier de reparaţii şi într-o zi a venit un client. Văzând că am mai multe motociclete vechi m-a întrebat dacă aş fi interesat de motorul de FN. M-am dus împreună cu el, l-am văzut, mi-a plăcut şi atunci mi l-a dat mie. Aşa a început totul. Apoi am început să caut piese peste tot în lume. Am găsit treptat fiecare părticică, am văzut-o pe bucăţele. A fost un proces care a durat 40 de ani.

Dacă ești atât de statornic în pasiunea pentru motoare, cum a fost cu femeile?

– Pe soţia mea am întâlnit-o în urmă cu 47 de ani. Eram şofer de tir atunci. Prima dată am trecut pe lângă ea şi am claxonat-o, a doua oară am claxonat-o şi i-am tras cu ochiul, iar a treia oară am invitat-o în oraş şi ea a acceptat. După trei săptămâni ne-am căsătorit. A fost o conexiune imediată.

Cu cine călătorești? Nu ți-e teamă de necunoscut?

– Călătoresc singur. Îmi place să trăiesc intens această experienţă, să simt natura. E o evadare din realitate. Să călătoreşti în grup este mai dezavantajos, nu toţi membrii merg cu aceeaşi viteză, fiecare vrea să oprească pentru diferite necesităţi şi astfel drumul nu mai are acelaşi ritm. A fi un motociclist nu te îndepărtează de oameni, din contră, te apropie. De fiecare dată când opreşti undeva cu motorul, oamenii sunt interesaţi, atraşi şi mereu vin să te întrebe diverse chestii legate de motor. Aşa cunoşti lumea, chiar dacă eşti singur la drum.

Soţia mea mă înţelege, chiar dacă ei îi e frică să conducă singură, iar acest motor e prea bătrân  pentru a merge împreună pe el. Totuşi, uneori mă însoţeşte la drum, cu alt mijloc de transport. Astfel ne întâlnim la destinaţie şi fiecare are propria poveste cu privire la drumul parcurs.

Și România, cum ai descrie-o?

– Ei, am venit în România crezând că drumurile sunt foarte rele, aşa auzisem, am mai fost şi în Pakistan şi credeam că e ca acolo, dar spre surprinderea mea, aici sunt mult mai bune.

Cât vei sta la noi?

– Voi sta în România aproximativ trei săptămâni, am o hartă cu locuri care mi-au fost recomandate pentru a le vizita. Nu am un loc preferat, din câte am văzut până acum totul este minunat, oamenii sunt foarte ospitalieri, iar drumurile nu sunt nicidecum aşa de rele pe cum m-am aşteptat. Când am ajuns în ţară am avut parte de cea mai frumoasă întâmpinare. Oameni pe care eu nu îi cunoşteam m-au primit cu zâmbete şi pregătiţi. Eu nu îi cunoşteam, dar ei pe mine da.

Am primit chiar şi un steag pe care l-am pus pe ghidonul motocicletei. Din fiecare ţară am primit câte unul, însă din nefericire, în urma drumului sunt prea murdare şi distruse, aşa că nu le pot păstra.

Dacă ar fi să aleg între oameni şi motociclete, le-am alege pe amândouă. După fiecare călătorie de 6-7 luni în care sunt doar eu şi motocicleta, simt nevoia de a mă întoarce în realitate. A călători pe motocicletă e cu totul o evadare din cotidian, din realitate, intri într-o altă lume, aşa că la final simt nevoia de a mă întoarce acasă, de a sta puţin printre oameni.

Cui îi va rămâne motocicleta?

– Am un fiu, însă el nu îmi împărtăşeşte această pasiune. Dacă va dori, îi voi lăsa lui moştenire motocicleta, dacă nu, aş vrea să găsesc o persoană care să o conducă în continuare. Nu mi-aş dori să ajungă într-un muzeu, nu încă. Încă mai poate fi condusă.

Nu e chiar atât de greu să mergi pe motocicletă, totul vine din interior, trebuie să simţi. Dacă ştii să mergi  pe bicicletă, cam la fel e şi cu motocicleta.

Care ar fi destinaţia de vis, poate cea care ar marca sfârşitul călătorului-motociclist?

– Mi-ar plăcea să ajung în China, da. Dacă ar trebui să aleg acum drumul pentru ultima călătorie, China ar fi. Mi se pare un loc minunat. Nu cred că voi ajunge de vârsta motocicletei mele, nu pentru că nu mi-aş dori, dar sunt toate aceste impedimente fizice, ele survin inevitabil odată cu înaintarea în vârstă. 80 de ani mi se pare o vârstă la care m-aş putea retrage din „acest sport”.

Aveți o țară splendidă! Am văzut locuri care m-au uluit și pe care n-o să le uit până la sfârșitul vieții, iar după aceea, poate că tot n-o să le uite Effie…

Am fost acum 4 zile pe Transfăgărăşan. E minunat ce am văzut acolo. Am rămas complet uimit! Am filmat cu o cameră ataşată de cască. Voi pune filmuleţele pe blogul meu, dacă mi-au ieşit bine. Sper că sunt la fel de frumoase precum a fost experienţa mea. A fost un pic dificil să urmez acest traseu, însă Adrian (din Bulgaria) m-a ajutat, mai ales la urcare, atunci când se încălzea motorul.

Adrian este şi el un fan al motoarelor de epocă, acum are unul de 25 de ani. Nu l-ar da pe unul nou, chiar dacă acelea sunt mai puternice, nu oferă acelaşi sentiment.

De ce ai nevoie pentru a pleca la drum în afară de motor, hartă şi sentimente?

– De urările şi gândurile celor pe care îi întâlneşti în drumul tău. Aşa afli de cele mai frumoase locuri, fiecare om ştie despre un loc ascuns, inedit şi acelea se dovedesc a fi cele mai minunate locuri.După România, voi merge pe traseu prin Ungaria, Bulgaria, tot ce urmează, iar în septembrie voi merge la ultima întâlnire FN, din Germania. Şi acolo acest motor va fi cel mai vechi, va fi un fel de bunic al motoarelor. În octombrie va ajunge în Belgia pentru aniversarea motocicletei.

Riscul este acela că nu se ştie niciodată unde se va opri. Dar din acest risc rezultă mereu un sentiment plăcut.

Ce i-ar sfătui Ron pe tinerii motociclişti?

–  Să plece la drum şi să simtă.


Ne adunăm într-o curte umbroasă lângă Effie. Ne uităm la ea uluiți. Are claxon de alamă, aceeași șa de piele maronie cu urmele purtării omului, atâta amar de ani. Două poșetuțe laterale prinse de ghidon, o inscripție între roți și un steag al României în față. Effie ne rabdă să o sâcâim, o tragem de claxon, ne pozăm cu ea. În câteva minute în jurul nostru se adună lume. Ilie l-a cunoscut deja pe Ron, aseară, au făcut schimb de mailuri. Au povestit despre motociclete, are și el acasă una, o Mobră din 72. Participă în fiecare an la ziua motocicliștilor, nu scapă nicio ocazie. Și de vreo 10 ani de când Alin Todea, liderul lor, a avut ideea, se organizează în fiecare a treia duminică din iulie, parada motocicletelor de Epocă. Balul Doamnelor! Grupul lor, vreo treizeci de motocicliști,  are și un sediu, pe strada Coșbuc, unde se mai întâlnesc seara și discută. Chestiuni tehnice și de distracție!

Anul acesta Ron le-a tăiat răsuflarea. „Este atât de curajos! Să ai un motor ca al lui și să pleci la drum atât de lung trebuie să fii tare de tot!”, crede Ilie. Pe umeri își poartă băiatul, pe Andrei. Și lui îi plac motoarele, stă tot timpul lângă motocicletă.

Poate vă surprinde, dar în Turda este un microb al motocicletelor, care bântuie de ani buni, poate chiar de pe vremea comunismului. „Și la Europa Liberă s-a vorbit despre noi”, spune Kepes  Antal, aparent un vânzător de miere de albine, în realitate un colecționar de motoare, împătimit al lor. Are mai multe acasă, a avut o Jawa „în vremurile bune”, acum are trei, între care un Hoinar… Hoinarul este prima motocicletă românescă liberă de după căderea comunismului. Domnul Antal are rețineri însă față de motoarele puternice: „Te distrug, sunt moarte curată! Am mers cu așa ceva, îți smulg mâinile pur și simplu, așa de puternice sunt! Te doare inima, îți dau palpitații! Iar drumurile noastre sunt nesigure, avem cei mai necivilizați șoferi! Mai ales cei de tir! Se bagă în tine, te împing pînă la marginea drumului, te omoară!”

Adalbert vine la restaurant, dar se oprește să mai tragă un ochi spre Effie. O studiază cu atenție și ne mărturisește că are și el acasă o Kawasaki Ninja, ceva special. „Aici, la noi, în Turda e o modă cu motocicletele, așa s-a pomenit, din generație în generație! De copil mă jucam cu ele!”

Chiar și Angela, care servește cafeaua de dimineață pentru motocicliștii care au venit să-l vadă pe Ron, spune că fata ei are un prieten motociclist și Doamne, cât s-a speriat la început că s-o urca pe dihania aia și-o păți ceva! Dar încet-încet s-a obișnuit , acum nu i se mai pare nimic ciudat! „Cred că le vedeam așa pentru că scot un zgomot urât, dar motocicletele sunt și frumoase și urâte, la fel ca și stăpânii lor!” spune Angela. Iar bărbații se întorc surprinși spre ea: Ia te uită ce spune femeia asta!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s