Un arhitect din Hamburg care trăiește la Cluj: „În România, ori nu vii deloc, ori vii și nu mai pleci!”

Michael a venit din Hamburg cu mulți ani înainte. Locuiește în Piața Muzeului într-o casă de el renovată. Este arhitect și lucrează la proiecte pentru Cluj, a lucrat și pentru orașul Sibiu și ultimul proiect în care s-a implicat cu entuziasm este Casa TIFF. Dar altceva vroiam să vă spun. Michael avea doar 26 de ani când a început aventura vieții lui, de la prima vizită în România, dar a știut să aleagă de fiecare dată drumul cel bun. Bun pentru el și pentru cei din jur. Și explică așa: am hotărât cu inima, n-am fost neamț când am decis că aici vreau eu să încep să trăiesc. Am fost doar inimă.

Avea un birou la Berlin, părinți înstăriți, colegi, prieteni în toată Europa. Dar în ziua în care a pus piciorul într-un sat de lângă Oradea a simțit că este ceva care-l cheamă aici: „La noi totul e gata, nu mai ai ce să faci, nu mai știi care e rolul tău, dar aici simți că ai ceva de făcut, că e nevoie de tine”, spune Michael cu un zâmbet ușor pe buze.

Să știți că zâmbește tot timpul, vede limpede lucrurile și se mulțumește cu pașii mărunți pe care poate să-i facă în ritmul în care se pot schimba lucrurile. Încercăm amândoi să calculăm anii… nu ne ies! Ne oprim, nu vrem niciunul să credem că din ’96 până azi când stăm de vorbă pe terasa de pe Universității 6, au trecut iată, 16 ani. Michael s-a încurcat cu România și în relația asta a mers din plan în plan, că nici n-a mai simțit trecerea timpului. „Vedeți? Dacă eram în Germania aș fi știut exact câți ani au trecut și cred că aș fi fost mai bătrân.”

Era student la arhitectură în Hamburg și un prieten i-a zis: hai în România, acolo n-am fost niciodată, am auzit că e mișto. Michael era cel sceptic. Au ajuns la Oradea, acolo aveau o cunoștință. I-a dus și la țară, la casa pe care prietena lor orădeancă și-o cumpărase în Tăutelec. Lui Michael i-a plăcut mult. A întrebat într-o doară cât a costat casa. Femeia i-a răspuns, iar după un timp, când Michael se întorsese deja la Hamburg l-a sunat și i-a spus: Ți-am găsit o casă ca a mea, vino să o vezi.

Michael a fost surprins, nu asta vroia, el întrebase doar așa, din curiozitate. Dar a stat și s-a gândit mult. Vedea cariera lui de arhitect la Hamburg, se vedea căsătorit, o casă frumoasă, un viitor bun, planuri lucrări spectaculoase. Și vedea căsuța dintre dealuri, în satul din România. Ideea de a a avea o casă a lui undeva, departe, la 26 de ani îl speria puțin, dar îl și ispitea. L-ar responsabiliza, i-ar îmbogăți viața, i-ar da noi posibilități. Și a decis, cu inima a decis, n-a fost neamț atunci, așa ne spune.

S-a hotărât și a venit la țară, lângă Oradea la casa lui. Și-a adus câțiva prieteni și au început renovarea ei. A făcut acolo și un fel de seminar de arhitectură. Ani la rând în fiecare vară, casa țărănească a lui Michael Buck a fost școală de vară pentru studenții români și germani, un curs practic de el organizat. Un loc de întâlnire între știința avansată germană și pitorescul rural românesc. Fiecare găsea ceva ce n-avea.

Pentru acest proiect, Michael și-a întrerupt studiile un an. Când a revenit la Hamburg era țăran român și avea mâinile crăpate de la var și pământ. Dar avea ceva special, o oază la care-i fugea gândul de câte ori închidea ochii.

A terminat facultatea, și-a dat licența și a obținut un post la o firmă de arhitectură din Berlin. Dar dorul de România îl bântuia încă. Atunci prietenul lui i-a zis: Ai văzut Clujul, hai să facem un proiect urbanistic pentru orașul acela atât de frumos! Am tăcut prima dată, dar inima îmi bătea tare. Și mie îmi plăcuse orașul și înțelegeam ce se întâmpla acolo: era un capitalism prost înțeles, fără reguli. În anii aceia, aici se contruia haotic. Fiecare zicea eu, eu, eu construiesc orice, oricum, numai să mă îmbogățesc. Și atunci am zis, bine, mergem!

Doi ani am căutat banii pentru acest proiect, am găsit prea puțini ca să pornim, dar prea mulți ca să dăm înapoi. Vroiam să facem proiectul cadou primăriei. I-am zis Planwerk, pentru că este un model german de urbanism, așa a fost făcut Berlinul. Pentru că trebuie să vă spun, la Cluj exista următoarea problemă: nu trebuie mai întâi arhitectură și apoi urbanism, ci urbanism și apoi arhitectură. Adică: mai întâi faci un plan cum să arate orașul cu străzi, cu instituțiile necesare, cu piețele pe care le vrei, cu parcuri cu relațiile dintre cartiere, ai o imagine de ansamblu și niște reguli pentru toată lemea care să te ducă la imaginea aceea și apoi dai autorizații pentru proiectele de arhitectură.

La început îmi era greu, aveam impresia că ceva se rupe în mine, între Germania și România, acum nu, mă simt bine să știu că sunt și de acolo și de aici. Când plec de acolo mă bucur că mă apropiu de aici, când plec de aici mă bucur că mă apropiu de părinți. Un pic mai departe, dar le am pe toate. Mă simt bogat pe dinăuntru. –– Michael Buck

Ori la Cluj nu exista așa ceva. Am făcut noi un plan pentru Zona Gării, Centru și Mănăștur. Guvernarea Funar n-a putut prelua planul nostru, a rămas la sertar. Mai târziu, cu acest plan am câștigat Bienala de la București. A fost un proiect pe hârtie, dar foarte frumos! Aici misiunea noastră se încheiase, mă aștepta un birou la Berlin, un loc de muncă bun, urma să plec.

Atunci ne-a contactat arhitectul șef al Sibiului, domnul Guttmann, auzise de noi și de proiectul nostru pentru Cluj. Ne-a chemat și a zis: băieți, haideți să ne faceți și nouă un plan urbanistic. Acolo toate PUG-urile erau depășite de dezvoltarea orașului. Dar noi nu aveam firmă, eram un ONG, nu puteam participa la licitație. Ne era și frică, nu mai făcusem PUZ-uri și acolo era nevoie de așa ceva.

Dar am făcut firma, apoi am discutat cu domnul Guttmann și i-am spus că noi putem face un plan de dezvoltare urbană durabilă, pentru acesta știam cum se lucrează, văzusem câteva astfel de planuri în Germania. Și am trecut la treabă. Noi, eu, prietenul meu și colegii noștri de la firmă, am făcut Planul de Dezvoltare Urbană a Sibiului.

Apoi, echipa s-a întors la Cluj, a lucrat la alte proiecte, chiar și Piața Unirii este un proiect Planwerk. Dar Casa Tiff a fost pentru Michael un experiment unic, în care a văzut că și din ruină dacă pui suflet, poate ieși o minune: „Când am lucrat aici am văzut cu ochii mei cum dorința este adevăratul motor. Nimic nu poți face singur, nimic singur! Totul trebuie să pornescă din inimă și să ai pe cineva alături.”

Michael s-a căsătorit cu o brașoveancă (și spune acest cuvânt ușor rârâit, dar reușeste, de dragul ei), absolventă de arte plastice. Locuiesc într-o mansardă în Piața Muzeului. „Când mă duc acasă, parcă mă duc în vacanță”, spune zâmbind, cu gândul la locurile lui de sub soare: Hamburg, Berlin, Tăutelec, Sibiu, Cluj…

Ce nu merge aici? Este vorba de ierarhia piramidală! Aici totul pornește de la șef care spune mai jos ce trebuie făcut. Și ordinul se duce din om în om până jos unde e perceput abstract, greu de înțeles. De ce să facă, ce să facă? Trebuie invers! Cei de jos propun soluții, ei le gândesc și ei trebuie să știe cum se aplică, iar șeful doar selectează soluțiile și dispune aplicarea lor. –– Michael Buck

De ce crede Buck că avem nevoie de el

E ca atunci când dai o petrecere acasă. Și se face mare deranj, mare de tot. Te trezești dimineața și ești obosit, nu te-ai dezmeticit bine și te uiți prin casă. Vai, Doamne, ce dezastru, îți zici! Cum fac eu atâta curățenie? Vai de capul meu și ești tentat să tragi plapuma peste ochi și să te culci la loc pentru că te copleșește situația. Ei, dar dacă atunci vine un prieten. Intră pe ușă și zice: hai să te ajut eu să facem curățenie! E altceva, nu e așa?!

Foto: Casa din Tăutelec (județul Bihor) a lui Michael Buck

[Articolul a fost publicat în cotidianul Transilvania Reporter]

Publicitate