Despre incredibila întîlnire cu Sfîntul Anton de Padova într-o pădurice din Transilvania. Și cum dragostea te învață să vezi

Astăzi este ziua Sfîntului Anton de Padova. Mi-am amintit întîlnirea cu el. V-o ofer din nou, din toată inima.


Se spune, și pe bună dreptate, că sîntem mai bogați și mai deschiși la minte cu cît orizontul care ni se deschide zilnic în fața ochilor este mai larg. Cu cît descoperim mai multe lumi, mai multe înfățișări ale ei, cu atît sîntem noi înșine mai mult decît am fost ieri. Cu condiția să pleci, să le cauți.

Mi se întîmplă ca atunci cînd mă aștept mai puțin, lumea să mă ia prin surprindere și să-mi arate un colț al ei, o mică ascunzătoare-minune, un nou sens sau oameni noi, pentru ca drumul meu să meargă mai departe. Nu o dată mi s-a întîmplat să mă opresc la un capăt și să găsesc o ușă închisă. Pentru că drumul meu trebuia să o ia pe alături.

Am să vă povestesc unde am ajuns zilele trecute. Într-un loc minunat, pe care nu l-aș fi putut bănui. Un loc cu vreo doi sfinți, cîteva oi, trei căței, o statuie și încă ceva special!

Dar mai întîi vreau să vă fac o mărturisire. (Poate e o năzbîtie, n-ar fi de mirare, de năzbîtii nu duc lipsă!) Mi se întîmplă uneori, cînd merg să fac articole mai importante, cu un sens aparte (nu la orice nimicură!) să mă împotmolesc, să nu mai găsesc calea, să nu-i dau de capăt. Atunci, ca prin minune, de parcă Dumnezeu ar vrea să-mi arate ceva, îmi iese în cale omul sau locul potrivit. O cheie care-mi arată unde să caut (eu nefiind decît un instrument), unde e durerea, unde este adevărul. Dacă v-aș putea povesti de cîte ori mi s-a întîmplat asta! Să stau în ploaie singură, cu toate ușile închise și deodată să mi se deschidă poarta care trebuia! Sigur, din grija Lui pentru oameni, eu nu aveam cine știe ce de făcut!

Așa mi s-a întîmplat duminică. Nu mai eram în misiune, sau poate că eram, fără să știu în ce misiune!

Dar mergeam spre piață, într-un orășel din Transilvania, pe străduțele pe care mergem de obicei. Cu grija familiei, a cămășilor ce trebuie călcate cînd ajung acasă… Pe drum, cineva ne arată spitalul, noi vorbim de toate, femeile stau la poartă că e frumos, e soare, trece trenul, uite autogara și deodată, un indicator. Mănăstirea Sfîntul Anton de Padova.

Uf, ce chestie! Auzi, nici mai mult, nici mai puțin decît Sfîntul Anton de Padova! Dar ceva îmi spunea că trebuie să mergem… Eh, îmi zic, trebuie să fie vreo casă de rugăciune de aia galbenă, cu ferestre termopan ca un cămin cultural, că așa-s mănăstirile noi. Vreun complex de BCA, cu calorifere și scaune tapițate.

Dar…

O pornim pe străduțe în sus, întrebăm de mănăstire. Femeile ne spun că e mai sus, pe strada Veche, dar că ele n-au ajuns pînă acum pe acolo, deși și-au tot propus. Sporovăiesc apoi despre vinete și zacuscă, despre dulceața de prune. Mergem mai departe și drumul nostru se îngustează, intrăm pe o uliță, e strada Sfîntul Anton. Are nuci dați în pîrg și case cu curte, căței. Copiii bat mingea, iar dintr-o curte mai mare se înalță un bloc cu apartamente de vînzare. Dincolo de el, pe lîngă drum, se ridică brusc o pădure de brazi. Ciudat, în zona aceea, de depresiune, nu sînt brazi de obicei. Mai sus, o pajiște cu căpițe de fîn, iar lîngă un prun pasc două oi.

Deasupra pajiștei, într-o deschizătură de lumină, se ridică zveltă o bisericuță de lemn, cu turla înnegrită de ploi, alungită pînă mai sus de copaci, ca un gît care se ridică să vadă cerul.

Vin repede și încep să ne lingă doi căței minunați, ne conduc în joaca lor spre curtea largă fără garduri, a bisericii. Într-o casă de piatră și pridvor de lemn, de o sobrietate elvețiană stă singura femeie care veghează locul. A pus flori în ghivece, în oale cîndva albastre sau cu flori de zmalț. Arată ca la ele acasă, miros a pămînt cald, a curte de om. Bisericuța este monument istoric, adusă cu eforturi de părintele Gavrilă, la fel și masa de piatră și icoanele și statuetele.

Într-o margine de curte, printre ierburi și relicve de arhitectură romană, statuia Sfîntului Anton, învelită cu licheni gălbui, se uită blînd la căței, la merele de pe jos, la lemnele tăiate pentru iarnă, la femeia mică și adusă de spate de atîta rugă, la flanela ei neagră, roasă la mîneci, se uită roată pe cerul senin.

E ca o gospodărie în care Sfîntul Anton care a trăit cîndva în Padova a ajuns și stă aici, într-o pădurice din Transilvania. E capul familiei și în numele lui se orînduiesc treburile în jur. Ai casei îl iubesc și curăță florile, aștern covorașe în bisericuță, să-i placă lui.

În aerul galben al începutului de toamnă plutește dragostea, un sentiment atît de simplu.

Biserica este și ea, plină de surprize. Arată ca un boutique de artă, cu iconițe, statuete și cruciulițe care mai de care mai frumoase în fiecare ungher. Are și prosoape românești, cusute cu arnici, în jurul icoanelor, o listă cu toți papii, și scăunele mici, cu carpete croșetate în toate culorile pămîntului. Scăunelele dintr-un colț al bisericii arată ca picturile lui Mondrian, iar panoplia cu rozarii e deschisă, lași banii și-ți iei. Pe care-l vrei. Ușa rămîne deschisă și mă îndrept spre scara grădinii. O oala albastră, decolorată de soare în care stă să se usuce o tufă de crin japonez mă atrage. E ruginită și seamănă cu oala în care mama avea o aloe. O băgam în pivniță, în fiecare toamnă. Oalele de tablă cu flori mi s-au lipit de suflet.

Grădina este de inspirație romană, cu arbuști, coloane de piatră, un portic sculptat printre ierburi și scări din piatră,cu două aripi, în evantai.

Preotul care a făcut toate astea, un om altfel.

Acum știu că era un loc unde trebuia să ajung. Cu totul altceva decît credeam eu că este lumea super-mănăstirilor de tranziție.

P.S.: Să vă spun un secret: Sfîntul Anton a făcut multe minuni și toate, dar toate, ne ung pe suflet! A pus piciorul unui om la loc, pentru că și-l tăiase, l-a înviat pe altul, dar mai ales, a înviat un mort din cimitir pentru a-l duce în fața tribunalului să spună că nu cel judecat îl omorîse! Așa că l-a scăpat de la pedeapsirea pe nedrept! De cîte ori n-am vrea să fim un fel de sfîntul Anton!

Anunțuri

2 gânduri despre “Despre incredibila întîlnire cu Sfîntul Anton de Padova într-o pădurice din Transilvania. Și cum dragostea te învață să vezi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s