Minunea de la Vasta. Dumnezeu să fie cu voi, oriunde v-ați afla!

Biserica nu este vreun monument de arhitectură, nu este Sagrada Familia, dar Dumnezeu a făcut-o vestită. Știți cum? A făcut din ea un miracol la care merg puhoaie de oameni să se închine, deși nu are icoane făcătoare de minuni! Este ea însăși o minune!

În Vasta e cald și primăvara.

Biserica e ca un pumn de piatră din care ies ciudate ramuri de copaci. În loc de turnuri, întinde spre cer crengile înfrunzite a șaptesprezece pomi seculari care-i ies prin acoperiș, de nicăieri. Copacii nu au trunchiuri, nu se văd prin biserică, aparent nu au nimic care să-i lege de pămînt și totuși, nu se rup, nu se înclină. Copacii se ridică deasupra acoperișului, chiar din capul bisericuței, fără ca rădăcinile lor să străpungă pe undeva, lumina.

Dacă îl întrebați pe geologul Makrigiannis, el o să vă încurce și mai tare, pentru că nu are explicații: „Şaptesprezece uriaşi sprijiniţi pe nimic. Toţi aceşti arbori imenşi sunt înrădăcinaţi pe nimic, sau mai bine-zis pe acoperişul gros de câţiva centimetri! Cea mai mare surpriză ne aşteaptă înăuntru. Nici o rădăcină cât de mică nu iese dintre zidurile vechi. Nici o crăpătură care să se datoreze lor! Atunci când vântul bate printr-un copac uriaş al bisericuţei, rădăcinile lui formează nişte pârghii atât de puternice, încât micul aşezământ ar trebui să se dărâme imediat. Ca geolog, sunt în măsură să ştiu foarte bine că zidurile s-ar fi crăpat şi s-ar fi spart chiar numai din cauza unui singur copac, cu atât mai mult că sunt şaptesprezece”.

Atunci mai bine îl întrebați pe Georgios de la cafeneaua din Vasta. El o să vă spună cam așa: A trăit în Peloponez, acum o mie de ani, nu știm dacă era chiar de aici. Teodora era brunetă, avea părul lung, negru, îl purta în coc strîns la spate. În ziua cînd cotropitorii ne-au asaltat satul, Teodora și-a tăiat părul, a îmbrăcat haine bărbătești și a pornit alături de ceilalți săteni să apere locurile. Femeile s-au îngrijorat pentru ea, dar bărbații au crezut că o s-o ferescă cumva, că n-or s-o lase în focul luptelor.

Dar nu s-a întîmplat așa, Teodora a căzut în luptă. Dar înainte să moară cînd stătea întinsă la pământ, oamenii spun că ar fi zis: „Fie ca trupul meu să devină biserică, sângele meu să devină râu de apă, iar părul meu să devină pădure de copaci.”

După ce-a trecut urgia, sătenii i-au ridicat biserică, e cea de colo. Ei au ridicat o simplă bisericuță de piatră, dacă n-ar avea cruce ai zice că e o casă oarecare. Dar, peste ani, din acoperișul ei au crescut copacii. Frumoși și stufoși ca părul Teodorei.

Legendele locului mărturisesc cum că un râu al zonei şi-a schimbat traseul, ajungând astfel să treacă chiar pe sub zidurile bisericii construite de ei. Mai apoi, copaci au început să crească din acoperişul bisericii, ale căror rădăcini nu se văd nici în interiorul bisericii, nici sub tavan şi nici pe lateralul clădirii. Sute de ani au trecut, însă rădăcinile tot nu se văd.

Mulți cercetători caută în fiecare vară sub pietrele bisericii, să găsească rădăcinile unui fenomen care-i scoate din sărite. Se fac tabere, se scriu cărți și se organizează seminarii despre asta. În timp ce pelerini din toate colțurile lumii vin să vadă minunea, să se închine la ea, ei scotocesc după dovezi care să le-o explice.

Dumnezeu zîmbește și-i lasă pe fiecare să caute ce doresc.

Anunțuri

Un gând despre “Minunea de la Vasta. Dumnezeu să fie cu voi, oriunde v-ați afla!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s