REPORTAJ Oraș de provincie, România, 2012. Vezi cum arată viața

În Huedin, auzi cocoșii cîntînd și pe la amiaz. Dacă se lasă de ploaie, îi înțelegi.

Pe strada principală trec toate camioanele, tiruri, furgonete pictate, dubițe cu coroane funerare, cisterne, tractoare, tot ce se scurge greoi între Ungaria și Transilvania trece prin Huedin, pe strada care-l taie în două. De o parte rămîne școala și chiar un spital, magazinul de mobilă, un restaurant întunecos, înecat în fum, iar de cealaltă, biserica, primăria și blocurile, știți voi care! În capăt, vilele țiganilor.

Spre margini, casele vechiului oraș, într-o dungă de așezare e piața. Dacă e marți e tîrg, dacă e luni, nu e nimic.

Pe strada cu piața rămîn deschise cîteva prăvălii cu-de-toate, biroul unui mediator, al unui avocat și un magazin chinezesc. O femeie trece pe străduță, are batic galben și o plasă așișderea. Se scurge ușor, ca o pată de culoare pe strada cenușie, iar de dincolo de porți se aud chicote de copii. Cineva a lipit o hîrtie înfofolită în pungă pe-o poartă de tablă: „Țară, țară, ascultă glasul Domnului!”. Dacă vreți să-l ascultați, e la numărul 6.

Deasupra bisericii reformate se rotesc, înnegurînd și mai tare cerul, o puzderie de ciori. Croncăne ca apucate. O țigancă înflorată se înfioară de ele și se lipește mai tare de perete. Bat clopotele, dar nu le acoperă. Ciorile se avîntă trufașe peste turla bisericii, pe sub fereastra primarului. Nu le-au putut stîrpi. Mai an le-au împușcat și tot degeaba. Răsar ca din copaci, se fac iar și iar, ca nebunele!

Pe lîngă ziduri, îmbrăcați în negru vin oamenii la slujba de luni după Paști. Curați, tăcuți intră rînd pe rînd pe ușa micuță din lemn și-și ocupă scaunele lor. Biserica e o frumusețe, împodobită cu ștergarele cusute de mîna fiecărei fete care s-a confirmat în locul acela. Mai mari, mai mici, mai vechi sau de curînd întinse pe pereți, ștergarele alb-roș sînt urmele palmelor lor, un fel de Walk of Fame al lor.

Miroase a rece și a piatră. Miroase a sfințenie.

Au venit toți, s-au așezat. Acum biserica e plină. Și-au pus ochelarii, au luat bibliile, fiecare cîte una și așteaptă în tăcerea întunecată. Încă se mai aude clopotul, dar se aude și-un murmur. A venit pastorul, începe.

Mai jos, în orașul care ronțăie viața, se stă la povești. Te miri de pe unde coboară cîte o leliță, din ce sat al Apusenilor, gata să deșerte sarsanaua cu povești. Nu are ce mari tîrguieli să facă, dar aduce lapte la o profesoară și intră de fiecare dată la Fieru să mai vorovească cu doamnele de acolo. Frig, frig, zice femeia. Sus o nins. Am văzut și eu, zice o alta care-și trage un scăunel lîngă caserie. Pare rudă cu vînzătoarea. O am văzut mașina unuia care o coborît azi-neață din sus: tătă, tătă era fulguită!
Eh, și-am crezut spune munteanca mai departe, că am scăpat de frigu aista, că n-om mai face focu de-amu și iată! Noroc că voi mai aveți lemne, zice vînzătoarea, că dacă voi nu aveți, atunci ce să mai zicem de noi, ăștia de la oraș!

Toți se încălzesc cu lemne, am uitat să vă spun. Și-n „menaj-fierărie”, lîngă ușă, e un boiler pe lemne, un cazan, o sobă de fontă, toate cele necesare oamenilor cînd gazul n-a ajuns decît pînă la Aghireș.

Primarul l-ar trage el mai încoace, pînă la oraș, dar îi mai lipsesc bani și n-are cît i-ar trebui de făcut schițele cum să fie înăuntru, iaca, pe străduțe, că pînă la intrare în oraș nu-i bai, una-două vine țava! Explică domnul de la MOBILĂ, scris cu majuscule mari, fiecare literă cît un etaj. Dar mobila e la parter, toată de pal. Nici n-ai zice că trăiesc în burta împădurită a munților!

De dincolo de pîrîu se aud drujbele: dacă nu mai au oamenii lemne! O fost lungă iarna aista, bate-or vina! Domnul de la MOBILĂ nu se lasă, explică mai departe: ar mai merge treaba dacă am reuși să aducem gazul, vă dați seama! Atunci și investitorii și toți care ar mai vrea să vină, ar avea altă tragere de inimă! Vii la condiții, nu?

Cobori înspre cartierul românesc, pe partea stîngă ți se oferă pizza tradițională. Cu ciuperci chinezești, de la borcan, doamnă,cu brînză și salam, să vedeți ce bună e! Nu iau pizza tradițională, dar aș vrea o plăcintă. Femeia de alături ghicește că trebuie să încerce altceva. Îmi face cu ochiul și începe o pregăteală. Pune o plăcintă caldă pe masă. Rade brînză, pune mărar, frunze de ceapă verde tocate mărunt și pe deasupra smîntînă, ca să le lege. Asta e ca la noi, nu e din meniu, să știți. Am vrut să vă dau ceva bun.

E bună, pe cuvînt de onoare că e nemaipomenită! Să vă faceți și voi și-o să vedeți că-mi dați dreptate!

Intru la vopsele. Aici se cumpără. Sînt cîțiva clienți care vor „colori„ că au de văruit înainte de Paști. Eu iau un vernil flămînd, ceva groaznic altfel, dar acum îmi place tare, tare! Femeia de la casă mă încurajează: să vedeți ce bine arată, e chiar frumoasă, bate în turcoaz. Unde o să pun vopseaua care bate în turcoaz nu știu, dar am luat-o. Și sînt mulțumită.

Lîngă vînzătoare, altă adunare, alt taifas. Zice s-o îmbrac tătă în alb! Și-o pregătit țoalele, mă tot bate la cap cum s-o împodobesc! Păi nu i-ai spus tu, să se îmbrace singură și să plece de amu?! Că așa e împăcată cum s-o îmbrăcat! Tu, taci că-i Săptămîna Mare! Lasă, oi îmbrăca-o ș-n alb, că ce-oi face cu ea? Zice că așa o fost obiceiu! Nu știu, vine vînzătoarea să întoarcă problema pe alte fețe, eu n-am auzit de alb la morți decît în Dobrogea și pe la musulmani. Dar eu zic că sîntem cam exagerați, păi sînt țări unde morții se pun în groapă dezbrăcați, ce nevoie mai au de haine? Noi îi împodobim ca pe mirese, sîntem exagerați!

Ei, asta e, dacă femeia vrea așa, n-oi face altcumva. Dar ai lumînări?! Am, mai tăciunii la 4 lei și mai gălbioare la 6. De care vrei? Mai galbuie, că pun și eu de Paști în cimitir, alea mai întunecate parcă-s cam urîte, zîce lumea c-am sărăcit într-atîta! Dar mușamaua, asta înflorată? Aia cu flori în brocart 20, ailaltă netedă, 10. Ia de care vrei.

Oamenii își cumpără lumînări, găleți, mușamale, rafie de legat via, cîte un hîrleț sau o greblă. E primăvară.

La spital se operează. E un copil în blocul operator, mama îl așteaptă afară, dar treaba merge bine, așa i s-a spus. Aici coboară moții de pe 11 sate să se caute la doctor. Printre medici o recunosc pe Diana. A fost rezidentă în Cluj, m-a asistat la naștere. Acum face naveta, e bine. Dacă o întrebi cum e traficul, buuun, zice ea! Dimineața, cînd vin eu spre Huedin, toți merg la Cluj și banda mea e liberă. Seara, cînd eu plec, ei vin dinspre Cluj și banda mea iar e liberă! Și rîde tot timpul, așa e Diana!

Printre toate cîte au năucit și mica lume a cătunelor de țară, o rază de lumină tot vine. Vedeți, că la Huedin primăria îți pune ochelari. Să nu fiți răi, că uite ce scrie pe stîlp: luni, marți, miercuri, de la 10 la 4 după-masa și-ntr-o anume joi, te caută la ochi. E gratis. E ca să vezi mai bine!

(V-am văzut mustăcind și nu vă înțeleg,… ce e rău în asta?!!) 🙂

Anunțuri

Un gând despre “REPORTAJ Oraș de provincie, România, 2012. Vezi cum arată viața

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s