Maurizio

Uneori îi caut, alteori dau peste ei pur și simplu. Poate că este bucuria pe care mi-a dat-o mie Dumnezeu.

Mi s-a întîmplat să descopăr, la un colț de stradă sau seara într-o cafenea, cîte un om pe care să nu-l mai uit niciodată. Așa a fost cu un fotograf german, un profesor de fluturi, un avocat care m-a dus o bucată de drum cu o dacie murdară ca un porc, sau cu un sas care-și culegea merele pe dealurile Tîrnavei.

Din toate întîlnirile mele am învățat să nu subestimez niciodată începuturile modeste. Ele pot ascunde adevărate revelații.

Maurizio este profesor, la Universitatea din San Diego. Mare lucru!, veți spune. Aveți dreptate, asta nu e cine știe ce, dar să vedeți de ce Maurizio este altfel decît toți profesorii pe care i-am văzut pînă acum.

El a pornit să-l caute pe Leonardo, acel Leonardo pierdut cu 500 de ani în urmă, între zidurile de la Palazzo Vecchio. Știți care, a fost și un film recent la National Geografic despre asta. E vorba de fresca „Bătălia de la Anghiari”, neterminată și ascunsă sub ziduri, reprodusă de Rubens și despre care legenda spune că ar fi sub o frescă a lui Vasari. Ei, Vasari însuși o descrie cu lux de amănunte, de unde și convingerea lui Maurizio că fresca s-ar afla chiar sub pictura lui, de pe peretele palatului florentin.

Maurizio i-a convins pe colegii săi italieni să înceapă căutările, a avut mult de furcă cu autoritățile, a fost atacat cu violență de presă, a ținut piept opiniei publice, a convins de fiecare dată, luînd-o de la capăt, că merită să caute, că merită să găurescă fresca lui Vasari ca să o dibuie pe sub pereți pe a lui Leonardo.

După fiecare obstacol își lua porția de umilință dar mergea mai departe.

N-a făcut descoperiri spectaculoase, nu l-a scos la lumină nici pînă acum pe Leonardo cel pierdut, dar are convingerea că știe locul, că el l-a găsit.

Dar ce are Maurizio Seracini deosebit față de restul lumii este felul lui de a fi. E de o încăpățînare calmă, tăcută. Maurizio pare slab cînd de fapt e puternic. Pare sleit cînd tot mai are convingeri. Pare că a pierdut, cînd el știe că a cîștigat.

În seara în care a trebuit să întrerupă cercetările din Palazzo Vecchio, pentru că presa se inflamase exagerat, iar procuratura începuse o anchetă asupra cercetărilor, iar din găurile peretelui nu ieșea cine știe ce la iveală, Maurizio s-a așezat singur pe scăunel în fața peretelui, ca să-și așeze sufletul peste liniștea înfrîngerii.

Știți cum e, cînd toată lumea așteaptă de la tine miracole și tu nu ai cum să le dai, povara e și mai mare.

Maurizio spune că a vrut doar să stea acolo, în liniște, cîteva minute. Dar a mai spus ceva: Acum sînt trist, mă simt umilit, descumpănit. Dar știu că va veni și clipa mea și atunci să vedeți!

Cum să nu vă placă omul ăsta?

P S: Tot în seara aceea, trăindu-și din plin tristețea, singur pe schele, Maurizio mai încercă o dată cu endoscopul să vadă dincolo de Vasari. Atunci zărește pentru prima oară, urme de vopsea. El crede că e vopseaua folosită de Da Vinci.

În imagine, profesorul Maurizio Seracini (foto: National Georgraphic)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s