Descoperă.you – Lumea se schimbă în fiecare zi

Nu vi s-a întîmplat să descoperiți același loc, dar cu alți ochi? Să vedeți dintr-o dată ce n-ați mai văzut niciodată? Că ceața e frumoasă, că gardul de scînduri are ceva atît de trist și dramatic în așezarea lui slută între doi pari, că acoperișul casei vecine are culoarea caldă a mușchiului de pădure, iar biserica la care mergi de ani de zile este dintr-o dată un templu aproape personal pentru neamul tău trecut între brazi?

Așa mi s-a întîmplat cu biserica din Hurezani. Să știți că era un fel de a doua casă a noastră. Floreștii și Golumbenii sînt strămoșii mei, boieri înstăriți, ei și alti săteni au construit-o din piatra vechii biserici de peste Amaradie, cu mai bine de un secol în urmă. Mamele noastre au împodobit-o cu ștergare de ele cusute, așa că atunci cînd intri acolo parcă ești în bucătăria de vară. Miroase a busuioc, a pîine și a vin.

În ziua cînd m-am dus cu mama la „cimitirul dintre brazi”, totul era altfel. O ceață fumurie apăsa cerul, se auzea doar rar croncănit de ciori, vîntul șuiera printre brazi iar biserica goală, tăcea. Despuiată de cîntece preoțești si goală pe dinăuntru, era mai ușor de văzut. Dintr-o dată, așa, fără carne, în oasele goale, biserica mi s-a părut un monument de frumusețe. Turnul din tablă și ceasul alb, ieșit direct din zid îi dau o anume strălucire, o noblețe a sărăciei. Te ridică spre cer, poate mai tare decît turnurile monumentale ridicate din bani imperiali. Albă și curată, biserica noastră mi s-a părut în ziua aceea, o altă apariție.

Simplă ca o sfîntă.

Am înțeles și de ce „să te duci în vale, la brazi” e o vorbă cu înțeles. Ni se tot spune așa, cînd părem că uităm care e capătul drumului și cum prostiile vieții trebuie făcute cu ochii pe brazi. Brazii avînd rol de cenzură supremă. Apoi, se tot pomenește de ei, ca să te obișnuiești cu locul. E bine să le devii, din timp, prieten: acolo vei sta mai mult decît dincoace. Satul cel mai mare e în cimitir, nu în case.

Vîntul înfoaie ramurile de brazi și cîteva ace uscate se înfig în basmaua mamei. Nici lumînarea nu stă aprinsă, iar vacile pasc mai în vale, ceva uscături rămase din toamnă. Biserica stă țeapănă, scrobită cu var și-nfășurată spre vîrf cu tablă. Un boier, bunicul mamei și un lord stau sub poala bisericii, ca să vadă mai deaproape dacă spalăm bine lespedea de piatră, dacă ne ștergem pe picioare și dacă tragem ceasul din turn la timp.

Mai jos, într-o dungă de despărțenie între cimitirul vechi și cel nou, se ridică un pîlc de cruci. Sînt pictate după închipuirea și putința fiecăruia, mai mult nu-ți vine să te închini la ele decît să o faci. Dar stîngăcia cu care sînt vopsite e înduioșătoare. Vezi în liniile scălîmbe strădania unei mîini de țăran care nici n-apucă ca lumea pensula prea subțire pentru mîna lui umflată. Cum să facă ochii Mîntuitorului? Dar picioarele, cum se fac? Și atunci îl acoperă cu un ștergar care stă țeapăn și pieziș peste trupul însîngerat de vopsea. Acoperit e mai bine. Ai lui Irina din Plopu cică fac și ei cruci, dar nu le ies prea bine. Feu, un băiat din sat face și el, Isușii lui îi recunoști de departe, au mîinile subțiri și lungi, ridicate mult deasupra capului, par dislocate din umeri. Fețele supte, desenate pe lemn nu sînt ale lui Iisus, sînt ale lor. Îi vezi pe ei în fiecare încercare tristă de pe cruce.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s