Reflecții. Cum a trecut Clujul de la beneficiar de putere la cetate asediată din toate părțile

Notă: Nu cred că există iubire față de un loc unde apuci să trăiești,
dacă nu există și ură. Ură față de rău, față de urît, față de dezordine,
îngîmfare, hoție, lăcomie. Ură față de nedreptate. Abia după ce vei
lupta cu ce urăști, vei ști ce iubești.

De la Gara de Nord pînă în centrul Capitalei, un taximetrist mă dojenește într-una: veniți de la Cluj? Voi ne-ați mîncat banii de la Caritas, voi ne-ați dat pacostea de premier, voi mai aveți tupeul să vă dați mari? Cînd vă aud cu Paté Ardeal, îmi vine să vărs! Nu mai aveți dreptul să ne dați lecții, v-ați mîncat creditu’! Gata!

Firește, i-aș spune că și Capitala a mîncat banii Ardealului, dacă ar mai fi nevoie. Doar că mașina cade într-o groapă și omul începe să-l înjure pe Oprescu, care a băgat un milion de euro pe kilometru de stradă doar pentru reparații. Vă dați seama, doamnă, ce hoți, ce nemernici? E plină țara de ei! Mă întorc la gîndurile mele și tac.

…Caritas, Funar, Boc, Apostu, Boc, Bartolomeu, Andrei Marga, Nokia. A urcat și coborît ca un ghinionist de profesie, orașul nostru n-a reușit să se bucure destul nici de pacea puterii, nici să învețe suficient din războiul slăbiciunilor. A apucat cam fără vreun plan, cînd un picior al lui Dumnezeu cînd altul. Ultima dată visa (și ce frumos e să visezi!) la a deveni capitala culturală a Europei. Cînd s-a trezit din vis, era capitala corupției în România.

Dar cînd va deveni un oraș pur și simplu? Cînd va învăța să nu mai trișeze, să nu se îmbete cu apă rece, să-și țină dreaptă șira spinării? Cînd va învăța că ce vine degeaba, degeaba se duce? Că dacă scoți sabia de sabie mori?

Înainte de toate, orașul nostru ar trebui să învețe lecția vieții normale, a unui vis obișnuit cum ar fi să avem cam ce au și alte orașe de mărimea și faima Clujului, nu mai mult și nu preferențial, nu pe sub masă. Cum ar fi să fim noi înșine?

Fără o autoevaluare corectă, fără un proces de conștiință, chiar și unul scurt, oamenii niciunui loc de pe lume nu pot avea un viitor mai bun. Nu poți construi la infinit pe minciună, pe autosugestie, pe suficiență și iluzii deșarte.
Le cerem celor din Sud, și mai ales Bucureștiului (perceput ca un fel de Sodoma și Gomora a României) să ne dea întîietate, să ne prețuiască, încurajați de decăderea acelui loc ne considerăm deasupra lui, iar gîndul acesta confortabil ne face deja, superiori și îndreptățiți. Pe cînd adevărata instanță de raportare ar trebui să fie Clujul de altă dată și Clujul de mîine. Dacă acest oraș vrea să-și găsescă destinul, el trebuie să înceapă cu lecțiile pe care le-a primit.

A fost gazda naivă (?) și profitoare a unui joc de noroc care ne-a umplut de rușine (eram foarte tînără atunci, n-am scos niciodată bani din acel joc, dar amintirile legate de Caritas mă înțeapă și acum pe șira spinării). Apoi s-a detașat în peisajul românesc, alegînd, pentru 12 ani la rînd, un primar ultra-naționalist care ne-a făcut de rușine în relațiile cu Europa și chiar cu restul României. Nu alegerea acestui personaj poate fi condamnată din start, ci persistența în greșeală: clujenii l-au ales în repetate rînduri, condamnînd orașul la izolare și stagnare.

Apariția unui intelectual tînăr, deschis la minte și cu proiecții politice pe termen lung, așa cum a fost cazul lui Boc, ar fi putut fi o bună perioadă de pace de care orașul să profite. Și chiar a fost în parte, dacă dezvoltarea sa nu s-ar fi făcut într-o singură direcție și în mod exagerat, creînd premisele unui declin ulterior: imobiliarele.
Și aici, ca și în cazul Caritas sau Funar, se scotea de „opt ori mai mult”: lăcomie, profit, delir. Clujul devenise mai scump decît Parisul, construia blocuri printre case, blocuri lipite de case, blocuri lîngă blocuri, pe dealuri, pe cîmpuri. Construia fără discernămînt, ghetouri jenante. Nu era Viena, ci China. Doar banii să iasă.

După căderea pieței imobiliare și plecarea lui Boc, a urmat Apostu. O perioadă în care tăcerea și complicitatea au fost la fel de rușinoase ca și ce s-a întîmplat pînă atunci. După patru ani aflăm că jumătate din oraș dăduse șpagă la primar, de la directorii de corporații la funcționarii de stat și colegii de partid, pînă la vînzătorii de pepeni, toți s-au complăcut în acest tîrg murdar. În aceeași perioadă, premierul Boc a trimis bani acasă, finanțînd de la Guvern dezvoltarea unor proiecte, construcții și drumuri. Încă un privilegiu, pe care l-am putea justifica doar ca o compensație necesară pentru perioada Funar, cînd orașului i s-au aplicat restricții dinspre București. Dar și așa stînd lucrurile, cazul Apostu pune sub semnul întrebării corectitudinea folosirii acestor bani publici. Cu alte cuvinte, se poate spune, din păcate pentru oraș: și-au dat, și-au luat.

Cazul Nokia a fost și el un episod trist. Un contract ascuns prin care județul punea la dispozițiea companiei teren, utilități, investiții de 60 de milioane de euro, fără condiții, fără clauze de recuperare în caz că pleacă mai devreme. Și am pierdut, cu un scor rușinos.

Mitropolia Clujului. Încă un abuz de putere, un puseu de mărire urmat, firește, de o decădere. Profitînd de puterea sa și de sprijinul guvernului, Înaltul Bartolomeu Anania a rupt Mitropolia Ardealului făcîndu-și propria mitropolie. În consens cu statura personalității sale, s-a spus. Dar, tocmai de aceea, improvizația nu a rezistat, argumentul puterii unui om presupune riscul pierderii privilegiilor după ce omul nu mai este. Dovadă că, acum, o parte a mitropoliei sale se întoarce la cea de la Sibiu.

Apoi, Universitatea Babeș-Bolyai. Cum a fost posibil să rămînă o redută a trecutului, un loc unde intelectualii au tăcut și întreținut, într-un mod incredibil, regimul autoritar al unui singur om, timp de peste 20 de ani: Andrei Marga?Numai gîndul că elita acestui oraș ar fi lașă și oportunistă te înfioară. Ce să aștepți de la restul oamenilor?

În acestă iarnă, Clujul și-a pierdut și premierul, un fel de garanție că-i veneau banii pe țeavă fără prea mari griji. Încă o lovitură pentru patriotul local, care este tentat să vadă în toate aceste lovituri ale sorții, comploturi și pedepse nemeritate.

I s-a luat premierul, primarul, mitropolia, compania. Orașul se victimizează, este lovit, din nou, cînd credea că-i merge cel mai bine, a căzut în dizgrație. Ce mai poate să facă?

Să o ia de la început. Pas cu pas.

Și asta e pe cale să facă: la Universitate au loc alegeri libere pentru rector, Mitropolia se va obișnui cu noile granițe, fostul premier își redresează partidul, Apostu și-a dat demisia, în contractul cu Bosch, sosit în locul Nokiei, s-au prevăzut despăgubiri în caz că pleacă înainte de termen, iar tinerii politicieni cer primăriei să trimită ajutoare sinistraților din Moldova.

Abia acum începem să ne trezim.

Publicitate