Mama mea sub cod portocaliu. Povestea iernilor, așa cum e ea

De trei zile încoace, mama e cu ochii pe geam. Ne sună dimineața și ne spune: mamă, a nins toată noaptea, ninge și acum. Ne sună seara și ne spune, mamă, a nins toată ziua, ninge și acum. Zici că s-a spart cerul! Ninge parcă plouă, cu fulgi mari, se așează straturi, văzînd cu ochii. Pe brîul de la fîntînă s-a așezat cam de-o jumate de metru, numai de cînd a fost ea la apă. Prin curte, îi trece de brîu. În fiecare zi a făcut pîrtie spre fîntînă și găini. Nu le-a mai dat drumul din cotețe, acolo le-a pus grăunțe și apă caldă de cînd a început prăpădul.

Ziua își aduce lemne din șopru și le așează la ușă, să-i fie aproape. Arde cam de trei ori mai multe ca în iernile obișnuite. Dacă nu aduceam lemne verzi din pădure, înainte de Crăciun și nu i le tăia Dan cu drujba, nu avea destule. Pentru că lemnele uscate, ne spune ea, trec repede, ard ca gazul. Dar așa, mai bagă și verzi și țin flacără peste noapte. Dar dacă nu aduceam și ne lăsam în nădejdea că ajung, ca și în alte ierni? Și nu le-am adus pentru că am presimțit iarnă grea, dar așa s-a nimerit, am adus pentru crucile lui tata și au mai rămas.

Mama nu mai merge la pîine în sat, își face în casă, pînă cînd i-o ajunge făina. I se pare mai greu să străbată drumul pînă la magazin decît să-și coacă una, în cuptorul plitei. Dar nu știm și nu ne prea spune cu ce mănîncă pîinea. E singură și are niște provizii: cartofi, varză, fasole. Dar dacă i se termină uleiul? Zahărul?

În casele din jur sînt oameni bătrîni. Doar la Dan mai e cineva în putere. El și Ramona au doi copii, nu mai merg nici ei la școală. Dan lucrează la sonde, acum i-a dus tocmai pe la Vîlcea. Ramona mai intră pe la mama din cînd în cînd, s-o întrebe dacă e bine. Cînd a fost acasă Dan ultima dată a făcut pîrtie prin zăpadă și la el și la mama. Dar asta a fost săptămîna trecută. Acum Ramona, mama, tanti Cornica și tanti Mioara, sînt femei singure în casele din centrul satului.
Ar mai fi și Tena, dar ea e bolnavă, la pat, a răcit rău. Nici poștașul nu mai poate veni cu bicicleta, trece cînd poate.

Avem noroc, pe drumul satului meu trec mașinile de la Petrom, așa că l-au curățat cît-de-cît. Dar în celălalt sat, în Plopu, nu poate fi vorba! Mama zice că e prăpăd pe asfalt, ghețuș cu un strat de zăpadă peste, dar mașinile lor sînt bune, pot să meargă. Numai că atunci cînd au deszăpezit, au împins zăpada spre gardurile oamenilor, acum stau munți de zăpadă între case și drum. Dacă mai ninge, abia dacă se mai văd.

Pentru prima dată, de cînd ne știm noi în casa boierească a străbunicului nostru, a înghețat pivnița, a degerat tot ce aveam acolo. Avem o pivniță mare, imensă aș zice, cu bolți de cărămidă în stil roman și ziduri groase de 80 de cm, dar anul ăsta toate florile mamei adăpostite acolo au învinețit și s-au pleoștit, terminate de ger. Nu a mai putut ajunge să vadă, dar speră ca măcar lămîiul și dafinul să fi scăpat.

Îmi spune că i s-a rupt lopata de zăpadă și că brabeții dau tîrcoale casei, caută de mîncare. Stau zgribuliți pe crengile mărului, parcă se uită pe fereastră la ea, așteaptă să le dea ceva. Dar unde să le pună niște grîu? Că n-ar mai ieși prin zăpadă, așa că le aruncă un pumn de grăunțe pe geam, pe locul de sub streașină, iar brabeții se aruncă toți pe piatra de lîngă casă, ciugulesc să prindă puteri.

Cîinii dorm pe prag, afară ninge continuu, iar dimineață nu știm dacă mama mai poate să iasă din casă.

Ne-am porni spre ea, dar drumul pe Valea Jiului nu e o glumă. Nici nu vrea să audă. Lasă mamă, că trece și iarna asta, îmi spune. Pe tata l-am dus înainte de Crăciun la cimitir, Doamne, de ce iarnă grea a avut parte pe afară!

P.S. În iarna grea a lui 2012, românii balansează buimaci între a-i crede pe oamenii rămași sub zăpezi sau a-i înjura și trimite la lopată. Nici ei nu mai știu dacă n-ar fi bine și sănătos pentru psihic să-și spună, simplu: mai dă-i în mă-sa, că sînt leneși, bețivi, nu merită!

Unii au sărit să ajute, dezmorțind în ei partea care aștepta să se bucure că sînt mai bine decît ceilalți. Colțul acela de inimă care-i împinge să fie oameni. Dar, și în ei, vorbele grele ale guvernanților au sădit neîncrederea: Oare, oamenii aceia chiar merită ajutorul? Chiar așa stau lucrurile, cum vedem la televizor?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s