De ce presa de blog cîștigă teren. Un experiment care trebuia trăit

După 20 de ani de presă pe la diferite ziare, site-uri, radiouri, adică o presă instituționalizată, ca să zic așa, am trecut și la presa „personalizată”, așa cum este cea de blog. Anul trecut, pe vremea aceasta, a apărut Gazetino. Scrisul pe blog e un fel de „artă pentru artă”, un examen foarte greu, pe care-l trăiești numai dacă vrei. E un experiment pe care-l faci punînd în joc toate resursele tale, nimic altceva.

Jurnalistul de blog se află în situația unui om liber, liber să-și asume el, și nu ziarul sau altă organizație din care el să fie doar o rotiță, propria conduită, informațiile livrate, judecata critică, atitudinea.

Este doar el, cititorii și Dumnezeu.

Pe un blog nu există decît informație personalizată, iar asta este o asumare grea și binevenită într-o societate în care responsabilitatea se diluează pînă la dispariție. Blogul este o responsabilitate proprie, nemijlocită, spre deosebire de instituțiile în spatele cărora toată lumea vede tot felul de interese. Pe blog ești doar tu.

Am recapitulat traseul meu prin presă zilele acestea. Presa, ca și noi, jurnaliștii, s-a schimbat de la an la an. Au fost dese izbucniri de entuziasm întreprinzător și tot atîtea dezamăgiri ulterioare. Cu fiecare nou început am sperat să fie cel „adevărat”, cel așteptat. Și acum sper același lucru.

Am să vă fac o mărturisire: blogul m-a ajutat să înțeleg de ce nu merge bine presa în România, să înțeleg ce vor oamenii, cititorii noștri de la presă, să văd unde greșeam și care e calea spre public, mai mult decît m-au ajutat ziarele, televiziunile. Aici, pe Gazetino, am înfruntat singură și furia celor avizați și supărarea unora, și uși trîntite, și zile de ostilitate. Dar am primit înțelegerea și solidaritatea cititorilor, mii de oameni care au înțeles mesajul meu mai bine decît au făcut-o cei vizați.

Să știți că am avut zile cînd m-am gîndit să mă opresc. Sînt pe un drum bun, mă întrebam?

Dar Gazetino este o profesie de credință. Poate că nu este drum, poate nu duce nicăieri, dar este un loc în care te așezi zilnic cu pieptul gol și te confrunți cu lumea. Acolo vezi dacă ești ceva tu însuți, fără adăugirile și plusul de forță pe care ți le dă un organ de presă, un grup, un sistem.

Din dialogul acesta nud cu publicul am aflat ce nu făceam bine cînd eram în tren, cu ceilalți. Ce nu făceam cum trebuie și ce ar trebui făcut pentru ca presa să înceapă să recîștige încrederea pierdută.

Am adesea îndoieli că sînt pe calea cea bună. Sînt tulburată cînd ceea ce scriu eu, aici sau în altă parte, provoacă dezordine în evenimentele ulterioare. De multe ori am îndoieli. Și singurul reper pe care-l pot avea în momentele acelea este Dumnezeu. Nu știu cît am reușit. Dar știu că și voi, cititorii mei sînteți pe același drum. Tot mai mulți.

La acest lucru mă gîndeam întorcîndu-mă de acasă, de la tata. L-am lăsat pe buza vieții, dar am văzut în ochii lui că e liniștit, și pentru el și pentru noi.

Anunțuri

5 gânduri despre “De ce presa de blog cîștigă teren. Un experiment care trebuia trăit

  1. Iti multumim. Si tie, si celor putini ca tine care au mai ramas pe ici-colo, refugiati in cate-un colt virtual, si care s-au incapatanat sa ramana acolo unde demnitatea si „fisa postului” ar fi trebuit sa-i oblige pe toti (ziaristii) sa fie. Cei care-s in partea cealalta, care se perfectioneaza de 22 de ani in manipularea celor initial 22 de milioane de naivi (o gramada disparuti din „sistem” intre timp, pe cai mai mult sau mai putin naturale) s-au pervertit prea de tot rozand din ciolanul gras pe care nici nu conteaza de la cine-l mai primesc. E revoltator cat de cretini cred ca suntem si cat tupeu au in sustinerea atator chestii evident distorsionate, intortocheate de fiecare data dupa cum li se traseaza directii. Azi lucrurile sunt negre, maine vor putea fi albe ca spuma. La fel de albe maine, pe cat de negre azi. Whatever. Intrebarea este ce putem face noi pentru tine si idealistii din categoria ta pe cale de disparitie. Cred ca aveti nevoie de ceva mai mult decat felicitari, incurajari si indemnuri virtuale.

    1. Mulțumesc pentru mesaj. Cred că existența cititorilor validează existența unor astfel de „refugiați„ și asta e destul de înspăimîntător pentru ceilalți. Acum,cînd există internet, nu mai poți pune botniță informației. Poți fi un reper pentru opinia publică din orice colț de lume virtuală. Mai greu este cu trăitul, că ticăloșii te sugrumă, dacă își pun în cap. Iar eu știu cel mai bine acest lucru.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s