REPORTAJ + VIDEO. Adevărata poveste de iubire a Prințului Charles pentru Transilvania. Cum a început totul

Fragment dintr-un reportaj realizat pentru NCN TV Cluj despre Transilvania lui Charles și adevărata poveste de dragoste a prințului pentru aceste locuri

În Viscri, satul s-a golit pe nesimțite. Sașii au plecat la începutul anilor ’90. Cu toții. A mai rămas doar familia Sarei. Din Richiș au plecat, iar, toți. A mai rămas doar Hans cu soția. I-au plecat și frații și prietenii și copiii. Toți, toți. Într-o dimineață, a ieșit în drum și nu mai era nimeni.

Apoi au început să vină, rînd pe rînd, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ogrăzile și s-au așezat în casele sașilor.

Departe de lumea dezlănțuită de după căderea comunismului, o întreagă lume construită cu sute de ani în urmă, de primii oameni liberi ai imperiului, se înlocuia cu alta, venită de nicăieri.

În anul în care Prințul Charles a hotărît că vrea să vină în România, ministrul român al Culturii nu l-a lăsat să intre în Viscri. Pentru că erau prea mulți țigani, l-a adus numai pînă la Moșna.

Atunci, familia Sarei, una din puținele care mai rămăseseră printre colinele din Viscri, a hotărît ca toată familia, fiica, nepoata și ginerele, dar și ea însăși, să se îmbrace în hainele cele vechi și au pornit spre locul de întîlnire. Au luat cu ei o fotografie a satului, un borcan de dulceață și un ștergar făcut în casă. S-au dus să-i spună viitorului rege al Angliei că au nevoie de el. Că satul lor, departe de șosea, rătăcit printre dealuri, moare dacă nu va fi ajutat.

Și prințul a înțeles. Dintr-un borcan, dintr-un ștergar și din felul mîndru de a fi al ultimelor femei săsoaice de pe valea Tîrnavei, Prințul Charles a înțeles că trebuie să le urmeze. Din locul acelei întîlniri, unde a cunoscut-o pe fiica Sarei, Caroline, au pornit să îndrepte împreună tot ce era de îndreptat. În anul următor a trecut peste toate opreliștile și a venit în satul din fotografie.

Acolo, în Viscri, în locul pestriț de unde au plecat aproape toți sașii și-n locul lor au venit romii, Prințul și-a cumpărat o casă. E la numărul 163 de pe strada principală. Vine în fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi și surupături, vine la casa lui, la oamenii care-l iubesc și au nevoie de el ca să se cunoscă pe sine. Să găsească împreună calea.

„Mutti” dintre coline

Casa e albastră, are pivniță, fîntînă, cîțiva peri cu pere dulci, un șopron cu unelte de gospodărit. O roabă din lemn, obosită, un cuptor de pîine și un car cu oiștea proptită în grindă, de care e prins un mănunchi de busuioc. Vița de vie se întinde la soare pe zidul cald al casei și un cocoș cîntă undeva în depărtare. Astăzi, Prințul nu este acasă. E undeva în Anglia, dar vorbește lumii întregi despre Transilvania din sîngele lui. Pentru că o simte.

În ziua cînd a venit, Sara l-a întîmpinat îmbrățișîndu-l, ca pe copilul ei. A trecut de bodyguarzi, și-a desfăcut laibărul și a arătat că nu are arme, a mers la Prinț și l-a luat în brațe. Prințul a ieșit în curte cu ea, unde i-a sărutat „mînurile”. Sara nu s-a mîndrit cu asta, dar a văzut uimirea celorlalți. Apoi, femeia a tăiat o găină, a făcut supă cu tăieței de casă și le-a pus masa oaspeților.

Prințul avea să doarmă în patul sașilor de acum cîteva veacuri. O ladă cu sertare în care dormea toată familia, ceva de neînchipui pentru o familie regală. Pe sertarul de sus dormeau părinții, iar în cel de jos, copiii. Așa și-a crescut Sara pruncii, ascultîndu-le respirația și păzindu-i de visele rele. Pe prinț, de ale lui, nu l-a păzit nimeni.

Iar Sara știe asta. Poate de aceea, în fiecare an îi trimite un dar de ziua lui, care este și a ei: 14 noiembrie. Un pachet cu nuci sau un borcan de rubarbără. De la el primește o scrisoare scrisă de mîna lui și miere.

Apoi, Prințul a pornit nestingherit prin sat. Pe drumul prăfos, prin smîrcurile șanțului, prin ogrăzile bălegărite și pe la porțile caselor părăsite. Vorbea cu oamenii, dădea mîna cu ei, se simțea liber.

A luat-o în sus spre dealuri și nu înceta să se minuneze de frumusețea cîmpurilor, a pădurilor. Se oprea în fața unei flori, și pe o urzică punea mîna, ne spune Sara. Pe dealurile Tărnavelor prințul a hotărît că locul acesta merită salvat.

Un zeu străbun e peste deal

În satul de dincolo de dealuri, la Richiș, stă Hans. Un fel de Sara cu pantaloni. Agil și puternic, la cei 80 de ani ai săi, Hans a fost singurul care a știut că-i musai („Es muss sein!”) să fie o cale de salvare și aici. Trebuie doar să o găsească.

A intrat în biserica lui, cu cheile în mînă. Îi rămăseseră pe cap un sat gol și o biserică goală. A început să cerceteze zidurile. Știa de la femeile bătrîne că undeva, într-un colț, răzuind pereții, au găsit un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze și coarne, cu fruntea bombată și ochii bulbucați. Un drac! Preotul a spus atunci: Tăceți, avem o biserică evanghelică, nu avem draci în ea! Nu spuneți nimănui ce ați văzut.

Hans a închis ușa bisericii în spatele lui și a început să caute. De acum era singur, putea să afle liniștit, adevărul. A cercetat perete cu perete și l-a găsit. Erau mai mulți, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, înspre tavan și jos, să-l vezi doar din genunchi. Săpat în piatră, chipul schimonosit ieșea dintre frunze, trebuia doar să-l vezi.

Hans s-a speriat: ciorchine de capete împodobeau biserica lui. 500 de ani stătuseră ascunși din porunca preoților, sub tăcerea satului. Ceva atît de evident și atît de greu de văzut! Ca toate lucrurile importante.

A început însă, să-i arate vizitatorilor. Părea că o face în glumă, îi arăta ca pe o ciudățenie a locului. Pînă cînd, o canadiancă, un profesor din America, un englez și o artistă i-au spus, rînd pe rînd, povestea capului din frunze. Era Omul Verde, Grüne Mann sau Green Man.

Doar în vechile biserici din Anglia se mai găsește reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vieții, al suflului vital și creator, partenerul Mamei Pămînt, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre.

Un profesor învățat de la Washington i-a scris lui Hans: În credința vechilor celți, toată puterea și inspirația omului se află în cap. Iar capul Grüne Mann spune că pămîntul trebuie păstrat așa cum a fost, dacă vrem să supraviețuim: noi sîntem ai pămîntului, nu pămîntul este al nostru.

Iubind ca un prinț

În aceste zile, în filmul „Wild Carpathians”, Prințul de Wales spune lumii întregi că a găsit în Transilvania un loc unic pe Pămînt, un fel de rai unde omul trăieșe încă în armonie cu natura. Și asta trebuie salvat. Vorbește cu dragoste despre oameni și locuri, despre urși și păduri, despre produsele ecologice și despre rădăcinile sale înfipte în pădurile Carpatice, în stră-stră-adîncuri, pînă la Vlad Țepeș. Transilvănenii lui știu demult asta. Sînt zile cînd merg să pună flori la mormîntul contesei Rhedey din Sîngeorgiu de Pădure, strămoașa prințului Charles. O femeie tenace, care și-a urmat calea inimii pînă la moarte, iubind și fugind printre obstacolele orînduirii imperiale.

Dacă priviți în înaltul zidurilor albe ale bisericii familiei sale din Sîngeorgiu, înțelegeți de ce și-a dorit să fie aici începutul și capătul drumului ei. Așa cum înțelegem de ce Prințul Charles s-a întors să-și caute rădăcinile prin pădurile sălbatice ale României.

Pentru că el, ca și Hans și Sara, și-or mai fi mulți alții, știu ce spun capetele pline de funze din biserica lui Hans.

Viscri în cifre

În anul 1500 erau:

– 51 de familii saxone,
– 3 pastori,
– 1 dascăl și 2 săraci.

Astăzi, la Viscri sînt:

– 467 de locuitori,
– 80% din ei sînt romi, dar nu recunosc, pentru că majoritatea sînt integrați,
– 3% sași,
– un prinț englez,
– patru pensiuni,
– 12 mii de turiști numărați anul trecut,
– 10 mii de șosete de lînă trimise la vînzare în Naumburg,
– 16 firme,
– o învățătoare,
– o „podoaba” satului (…umblă adeseori beată!)
– și niciun pastor.

Notă: Reportajul a fost publicat de Mesagerul de Cluj și îl mai puteți găsi aici.

GALERIE FOTO

Anunțuri

10 gânduri despre “REPORTAJ + VIDEO. Adevărata poveste de iubire a Prințului Charles pentru Transilvania. Cum a început totul

  1. Excelent ! un reportaj profesionist 🙂 n-am mai simtit asa ceva de la seria de reportaje”Spectacolul Lumii” scrise si filmate de Ioan Grigorescu .Felicitari ! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s