Despre preotul care „revoluționează” înmormîntările. De ce n-ar trebui să dați cu pietre

Cînd am ajuns la înmormîntare, coroana noastră a fost a 72-a, că le numărase un șofer aflat pe acolo, în staționare. Fiecare intram cu coroana, o așezam lîngă zidul capelei, apoi ne căutam rudele pentru a le îmbrățișa. Unchiului meu probabil că i-ar fi plăcut să ne vadă pe toți, să ne vadă așa, toată familia adunată la un loc. Și pe colegi, și pe prieteni. La coroane nici nu s-ar fi uitat, era un bărbat sobru, director de școală.

După noi au mai venit vreo 50 de familii, fiecare cu coroana ei. Spre sfîrșitul slujbei, maldărul de flori ocupa jumătate din curtea strîmtă a capelei. Aproape toate la fel, pentru că există un tipic al lor, coroanele mortuare sînt mai mult o modă, o fală a rubedeniilor care caută să arate public ce importanță dau evenimentului și cît de înstăriți și civilizați sînt ei. De aceea, unele coroane se fac și cu moț. Și a noastră avea unul, deși nu l-am comandat, dar cînd am ajuns noi la florărie numai de-alea aveau! Fără moț 50 de lei, cu moț 70 de lei. Dar aveau numai cu moț! Am luat că ce era să facem, să fim singurii fără coroană?

Cînd să pornim spre mormînt, mare problemă cu mormanul de florăraie. Abia mă mișcam de obosită, aveam un gol în stomac de nu vă pot spune, pentru mine familia e ceva sfînt. Țin la ai mei ca o nebună și chiar pe cei mai ciudați nu i-aș da pentru nimic în lume! Acum, că au început să îmbătrînească și să se ducă, mă apucă disperarea!

Așa că n-am mai vrut să aud de coroane! Numai că ceilalți, săracii, au luat cîte două, cîte trei-patru, pe spinare. Vă dați seama? Era vară, se mergea greu prin cimitir, cu opriri la momente anume, erau și ei istoviți de alergătură, de supărare. Dar cărau cu stoicism carapacele alea împodobite ca niște sorcove, din care atîrnau panglicăriile. Cred că, văzuți de sus, arătam ca naiba, numai a cortegiu funerar nu!

La mormînt, unde să le pună? Au așezat coroană peste coroană, stive, pe mormintele vecine, vreo cinci au fost ocupate scurt. Familia, plînsă și îngrijorată pentru ce urma, habar n-avea ce o să se întîmple cu coroanele alea și unde le va pune pînă la urmă. Au rămas umbrind cîteva mormine în jur și pe al unchiului meu acoperindu-l în întregime. Mormîntul arăta ca un mausoleu împletit din ramuri de brad. Doar mirosul lor era plăcut.

A doua zi, preotul avea să plătescă o căruță care să le ducă de acolo, uscate ar fi murdărit rău în jur și ar fi presupus mai multă muncă. Probabil că le-au dus tot la niște florării, că ar fi fost păcat de ele!

Spre seară, la despărțire, cînd toată lumea pleca spre case, mătușa mea se căuta în portmoneu de încă vreo cîteva hîrtii pentru preot. A mai găsit două de zece lei. Le-a dat jenată. Nu mai avea. Masa la restaurant costase 3.500 de lei, sicriul, mormîntul… Unchiul meu fusese bolnav, medicamentele…

Le-am spus atunci rudelor mele: de acum înainte, în această familie ar fi bine să nu mai dăm banii pe coroane, să-i strîngem și să-i dăm familiei îndoliate. E o risipă și o înfumurare penibilă, ar trebui să încetăm cu așa ceva! Dacă am fi adunat numai 50 de lei de la fiecare, cît am dat pe coroane am fi putut plăti masa de pomenire și încă ceva.

Noi am înțeles că e mai bine așa. A înțeles, iată și părintele Roman din Cluj. Îl felicit pentru asta, de undeva trebuia început. Nu le propune enoriașilor decît înlocuirea unui obicei inutil, acela de a prezenta coroane, cu un ajutor bănesc pentru familie, atît cît ar fi dat pe ele, dacă doresc, bineînțeles. Nici coroane la o înmormîntare nu duce chiar toată lumea.

Obiceiul prezentării condoleanțelor pe panglicile unor coroane este de prisos astăzi, cum a fost probabil întotdeauna. Condoleanțele sînt în suflet și în felul în care înțelegi greutatea celui lovit de necaz.

În plus, trebuie să vă spun, satul în care părintele Roman a început ca preot este satul bunicilor soțului meu. Acolo l-am cunoscut prima dată. Să știți că nu mi-a plăcut traseul lui politic, dar asta e o altă treabă.

Ei bine, acolo, la Fundătura, exista obiceiul bun (ca tot ce vine din experiența de viață), ca sătenii să ducă la casa mortului un bol de făină, o litră de ulei, o găină sau o pungă de fasole. Ca să-i ajute la pregătirea pomenii. Mi s-a părut, și atunci ca și acum, un obicei înțelept, l-am dat de exemplu și în satul meu.

Așadar, dragi prieteni care l-ați „afurisit” pe preotul cu pricina, să știți că sînt alte motive pentru care o puteați face, dar nu acesta. El sigur a văzut cît de inutile sînt coroanele de flori și sigur a văzut cît de mare este greutatea unei înmormîntări.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s