M-am întîlnit cu clonele lui Huidu. Școala de șoferi se face în cei 7 ani de-acasă

Discuțiile despre accidentul lui Huidu sînt cînd patetice cînd tendențioase. În fond, nu  e vorba de un accident, ci de un fenomen. Ghiolbanul cu Mercedes este peste tot pe șoselele României. Îl recunoști dintr-o mie. El taie curbele, circulă cu viteză, face semne obscene, le taie fața celorlalți, depășește în curbă și în general, face ce-l taie capul, fără să țină cont de reguli sau de riscuri.

Zilele acestea am tot fost pe drumuri. În timp ce la radio se rostogoleau vorbe grele despre accidentul lui Huidiu, cîte o clonă a lui îți lua fața în SUV-ul lui tare. Depășea ca nesimțitul pe linie continuă, grăbindu-se să ajungă cu trei minute mai repede la cîte o barieră. Deci, fără vreo logică, fără sens. El trebuie să arate cine este și atît. Mai tare ca ceilalți, chiar și cînd e vorba de cîțiva metri în plus.

Viața e ceva complicat și dacă n-ai simțul ei, ai dat-o în bară. Cei ca Huidu sînt șmecheri de acasă de la ei. Clonele lui criminale circulă libere și aici e vina poliției. Mai multă vigilență în urmărirea lor este absolut necesară. Pentru că acasă, la cei șapte ani de educație elementară nu mai pot fi trimiși gheolbanii, ei trebuie disciplinați cu sancțiuni dure.

Am citit undeva că psihologii au stabilit o relație directă între complexele unui bărbat și cîinele pe care și-l crește. Cei mici și frustrați își iau cîini mari și fioroși, ca să arate ce ei nu au.

Cu mașinile este la fel. Iar comportamentul lor la volan este o prelungire a  comportamentului tipic frustraților care  au capătat o „armă”, o adaugire necesară la impotența lor psihică și fizică, o unealtă cu care lovesc în jur să-și arate „bărbăția”.

Nu sînt rea, sînt realistă, iar patetismele nu-și au rostul aici. Comportamentul recidivist al abonaților la accidente este un fenomen în România și ține de creierul, nu de picioarele sau motoarele lor. Ține de educațuie pur și simplu. Poți să vezi dinainte cine va omorî într-o zi pe drumurile noastre. Clonele lui Huidu pot fi chiar numărate de polițiști cu condiția să se așeze într-o zi într-un loc bun. Cîte sînt? Voi cîte ați văzut? Sute, mii, zeci de mii?

Putem vedea însă cum batem cîmpii la televizor, vorbim despre cît de nesigure sînt unele mașini pe drumurile noastre, așa cum am vorbi despre cît de slabi sînt unii copii din curtea școlii, pe care-i bat alții mai musculoși și cum ar trebui să-i întărim și pe sfrijiți ca să le facă față. Vorbim despre sufletul zbuciumat al lui Huidu sau despre destin. Cînd știm cu toții că sufletul lui Huidu nu era niciunde cînd a încălcat de 14 ori regulile de circulație.

Sînt situații din care presa poate face  un pas înainte sau zeci de pași înapoi. În cazul lui Huidu, nici n-ar trebuie să conteze cum îl cheamă și cine e, ci cîți de Huidu mai sînt  pe drumuri în secunda asta. Și cum ne hotărîm să-i sancționăm public. Pentru că asta contează pentru ei: felul în care sînt priviți de ceilalți. Dacă nu înțelegem asta, nu ajutăm deloc.

PS: O provocare necesară pentru colegii din presă: cum ați fi reacționat dacă Huidu era în Logan și un altul, la volanul unui SUV, l-ar fi ucis?

Anunțuri

2 gânduri despre “M-am întîlnit cu clonele lui Huidu. Școala de șoferi se face în cei 7 ani de-acasă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s