Poveste de weekend. Despre prietenii mei cu rădăcini. Și un fel anume de a-mi spune de ce sînt aici

Îi găsești întotdeauna unde i-ai lăsat. Au coaja aspră, au în miezul lor ceva soare și apă, un fel de nisip lichid le curge prin vene și uneori, toată piatra albă a pămîntului li se urcă la cap, de-i vezi albiți ca niște schelete. Dar niciodată nu pleacă. Pe ei te poți baza. Copacii țin pămîntul să nu plece și el pe urmele oamenilor, ei rabdă tăcuți și vîntul și gerul și întunericul nopții. Acolo unde i-a lăsat Dumnezeu.

Am cîțiva copaci-prieteni. Știți cum e, sînt cei mai serioși și puternici dintre oameni.

Un copac poate înțelege și lacrimile și foamea și tăietura securii. Cînd a fost foametea din ’45 au tăiat nucul din curte. Îl trăznise într-o noapte, furtuna. Stătea sluțit în fața casei, ca un bătrîn zurliu, cu ciotoroagele în vînt. Ai mei l-au făcut bucăți, povestește mama, l-au chemat pe preceptor și i l-au dat. Preceptorul le-a socotit nucul în bani și așa a plecat fratele bunicii la școală.

Mai tîrziu, dintr-un birou cu tăblii din lemn de nuc, masiv și întunecat, băiatul a condus într-un fel România. Noi știm doar că nucul a murit de două ori.

Cînd mă întorc la ei, la prietenii mei, găsesc o parte din timp așezată în găuri adînci, noduroase. Mi se par mai crude decît durerile mele povestite ușor, ca basmele. De cîte ori văd o mașină cu trunchiuri umede, străbătînd orașul, mă tem ca printre ele să nu fie și prietenii mei. Dar nu, nu sînt. Ei sînt urîți, strîmbi și nu-i mai vrea nimeni. Ei au devenit ca oamenii sluți, inutili.

Anunțuri

5 gânduri despre “Poveste de weekend. Despre prietenii mei cu rădăcini. Și un fel anume de a-mi spune de ce sînt aici

  1. Sunt de ajuns doar cateva randuri pentru a stoarce lacrimi. De weekend. Insiruirea asta de cuvinte mi-a adus aminte de nucul meu, de copilaria mea. Din curtea alor mei. Lui ii spuneam povestile mele, temerile mele. Cand se zvonea ca prin satul nostru se va trage linie, casele de pe acea linie, printre care si a noastra, vor disparea, pentru a face loc blocurilor. I-am auzit pe ai mei soptind despre asta. Nu mi-au spus mie ce si cum. Atunci, am pupat fiecare perete din fiecare camera si pe urma i-am scris o scrisoare casei, pe care am ascuns-o tot intr-una dintre scorburile nucului meu. Au trecut ani de atunci. Har Domnului, casa sta tot in picioare. Atata doar ca stalpul casei s-a dus… M-a lovit ca un trasnet, acum cativa ani, vestea ca maica-mea a taiat nucul. Cand veneam acasa, de pe la facultate si, mai tarziu, de prin orasele in care alegeam sa traiesc, dupa ce-mi luam mama in brate fugeam la el, la nucul meu. L-au taiat, era prea batran, statea sa se rupa-n doua. Era chiar langa fantana din curte. In partea aceea a curtii nu m-am mai dus. Ciotul a ramas. La un an distanta dupa moartea nucului meu, in gradina cu flori a rasarit un plapand pui de nuc. Nimeni nu pricepea ce si cum cu el. Am dus lupte cu maica-mea sa nu-l taie, ea zicea ca nu are ce cauta un nuc printre flori. In cele din urma, a ramas. Drept ca flori nu prea mai cresc in jurul sau. Invat din nou, de cate ori merg acasa, sa vorbesc unui copac. Gata, nu mai zic nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s