Povestea de weekend. Controlul emoțiilor, o teorie stearpă

Zilele trecute m-a apucat plînsul aiurea, în public. Habar-n-am cine mai era pe acolo, locul era select, dar nu l-am remarcat ca atare. Mi s-a părut că sînt singură. Mi-am amintit dintr-o dată de tatăl meu și mi s-a făcut un dor teribil, un dor sfîșietor de el așa cum era cînd era bine, cînd vorbea cu mine uitîndu-se în ochii mei și dînd așa din mînă, știți cum. Pălăia, cum zicea mama și-l certa că pălăie tot timpul.

Mi l-am amintit vorbind, spunînd frumos tot felul de lucruri, intrebîndu-ne pe fiecare cum e la serviciu, la școala sau pe unde mai eram. Își așeza părul cu mîinile pe cap, trăgea aer în piept și începea să vorbească. Îl țineți minte ce frumos era? L-am văzut dintr-o dată, cu haina maronie de doc cu care umbla de obicei, intrînd pe ușa localului select, s-a așezat lîngă mine, m-a întrebat Ce faci, tată? și a început să vorbească. Și eu să plîng.

Nu a murit, Doamne ferește! Doar că nu mai e așa. Nu mai e deloc așa. Nu mai e el. Doare atît de tare să-ți fie dor de cineva cu el prezent!

De fapt, ce ne leagă pe unii de alții? Nu e vorba de prezența fizică, nici de ceva anume material care venea de unul spre altul, ci de un fel anume de a ne spune pe nume, de a zîmbi, de a privi împreună, de a simți și gîndi. De a rîde. Cînd ele nu mai sînt, ni se face dor. Un dor adînc, ca un hău.

P. S.: Emoțiile sînt ceva atît de tare, încît omul slab ar da orice să scape de ele. Emoția te doare, te amețește, te tulbură din sterilul tău înveliș de nimic, îți dă bătăi de cap, dar este singura care te face om. Există chiar un curent, bine argumentat teoretic și cărți care să te scoată din firescul unor simțiri omenești și să te facă mai nesimțit. Omul de tip nou. Dezideratul unei generații întregi este să-și controleze pînă la a-și anihila orice emoție. Idolul feminin al unui prieten era o fată despre care îmi povestea că își mînca sanvichiul liniștită în timp ce lîngă ea, pe plajă, unii se tăiau cu cuțitele. Fetei nu i-a tresărit nici un mușchi, iar prietenul meu era plin de admirație.

Sînt departe de a reuși să fiu fata din poveste. Și-mi place cum scuipă Irene Papas pe podeaua cîrciumii.

Anunțuri

Un gând despre “Povestea de weekend. Controlul emoțiilor, o teorie stearpă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s