Poveste de week-end / Fântâni pentru oameni

Faţă de fîntîni am sentimente aparte. Aproape că le ador, le caut, le urmăresc şi le sorb de drag, ca pe nişte fiinţe vii. Întîlnirea cu fiecare fîntînă a fost de fiecare dată o bucurie şi o surpriză. O fîntînă are răcoarea ei, inconfundabilă, scoate aburi în aerul rece sau tremură răcoroasă vara în soare.

În viaţa familiei mele şi a satului nostru, fîntîna are un rol esenţial. Ea este centrul universului şi tot ea vine cu tine şi pe lumea cealaltă.

Morţii noştri iau cu ei, în mod obligatoriu, un pod şi o fîntînă. Nu există mort căruia să nu i se facă sau să se repare pentru pomenirea lui, un pod, o punte, un podeţ şi să nu se sape sau să se renoveze o fîntînă. Oamenii fac fîntîni de-a lungul drumurilor, dar şi pe dealuri, pentru ca însetaţii să aibă unde opri cînd merg la cîmp.

Doar din fîntînile în care s-au aruncat oameni, nu mai bea nimeni, niciodată, apă. Rămîne mormînt, nu fîntînă. Aşa e fîntîna Dintre Vii, unde au găsit-o pe femeia Lunganului, cu hainele cele bune pe ea şi cu salba de aur la gît. Cine ştie de unde o avea Lunganu!

Fîntîna e pustie şi năpădită de buruieni, a rămas să se ruineze singură, oamenii nu-i mai înghit apa care-a ispitit-o pe muierea Lunganului.

Bunicul meu are cea mai frumoasă şi mai veche cişmea din sat, străjuită de două pluţi imense, umbroase. E pictată cu îngeri albaştri, iar pe frontispiciu scrie numele răposatului, întru pomenirea lui. Apa susură continuu şi te îmbie, nu poţi trece pe lîngă cişmeaua care miroase a busuioc şi alge, fără să te opreşti să te răcoreşti.

Nu eşti om dacă n-ai făcut în viaţa ta măcar o fîntînă la drum, care să stîmpere setea călătorului.

PS: Fîntînile lumii au istorii şi mai frumoase. În jurul lor se nasc legende, poveşti de dragoste, dorinţe rostite în taină şi întîlniri miraculoase. La Fîntîna Trevi îţi pui o dorinţă, ştie ea cum face, dar de împlinit, o împlineşte. La Fîntîna lui Neptun te poţi gîndi la nuntă, pentru aşa ceva a şi fost făcută. Iar la Verona, fîntîna sculptată dintr-un singur bloc de piatră, în mijlocul oraşului, pe la 1300 este mai mult decît o fîntînă, e un fel de biserică.

De mii de ani, fîntînile seacă şi se umplu la loc, pentru că ele, ca oamenii, dau viaţă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s