Lumea văzută dintr-un cortegiu funerar

O înmormîntare pare cel mai ciudat loc unde să te preocupi de politică, dar nu e aşa. Oamenii îşi petrec tot mai mult timp la televizor şi mai ales cei în vîrstă, iar însoţirea pe ultimul drum a unui fost profesor de liceu într-un oraş de provincie, este momentul cel mai bun să conduci şi să îngropi apoi bacalaureatul într-o concluzie: e bine ce s-a întîmplat, era şi timpul ca cineva să oprească frauda din şcoală.

Am însoţit cortegiul pe drumul spre cimitir şi i-am ascultat pe cei mai vîrstnici profesori ai unui orăşel din Transilvania. Sînt îngrijoraţi din cauza pensiilor, sînt enervaţi de agresivitatea lumii de astăzi, judecă pe fragmente prezentul pentru că viaţa lor nu mai are timp de perspectivă, dar cînd vine vorba de meseria lor, sînt neiertători.

„Cu şcoala nu e de glumit, dar au luat-o în bătaie de joc. De la revoluţie încoace, tot o bătaie de joc. Dacă nu se trece la seriozitate pierderea va fi irecuperabilă!” Profesorii spun că elevilor de azi li se poate impune respectul tocmai prin astfel de măsuri precum sancţionarea fraudei de la bacalaureat. Invocă şcolile de meserii şi planificarea de altădată.

De exemplu, în oraşul lor era o fabrică chimică, iar liceul unde unchiul meu a fost profesor, era liceu de chimie, acolo se pregăteau cei carea apoi intrau în fabrică. Lucrurile aveau o logică, erau organizate în legătură cu mediul economic.

Trecem pe lîngă un bloc ruinat şi murdat, copii desculţi stau la cerşit, iar la intrarea în cimitir, oprim la un popas, e din nou slujbă. Două mormane de gunoi pe lîngă porţi, din ele se ridică un miros greu, iar oamenii frumos îmbrăcaţi, cu părul alb şi amintirile răvăşite se uită la gunoaie. Nimic nu mai e cum trebuie! Degradarea şi-a întins ghearele murdare peste tot, nimic nu scapă de lăcomia ei puturoasă.

Lăsăm în urmă un cimitir gri, un oraş gri şi pornim prin Ţara Haţegului, în sud, spre casă. Seara are gust cleios, de ceară.

La Petroşani trecem pe lîngă o şcoală de aviaţie şi un „complex de second hand”, pe care scrie, mare, cu litere vernil, Visul Imaginaţiei. Vă daţi seama, cum puteai să-i spui mai bine unui depozit umplut cu hainele vechi ale occidentului, decît Visul Imaginaţiei?! Trecem şi pe lîngă avionul-monumet cumpărat de la prietenul primarului, ca să stea lipit pămîntului, într-o intersecţie. Oraşul, spălat de ploi, iese încet de sub cărbune şi intră în lumea tăcută a incertitudinii.

Drumul care leagă cele două ţări, Ţara Haţegului de Ţara Sudului este drumul parcurs de oieri cu sute de ani în urmă. Cele două lumi seamănă în mod esenţial, sînt sate sobre, în alb şi negru, ca şi costumele populare. Ca şi sculpturile lui Brâncuşi. Au contururi puternice şi exprimă idei simple.

Între moarte şi viaţă, o linie groasă, de tăcere, se aşează la lăsarea serii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s