Caii de la Letea, pisica Tanța și vrăbiile de iarnă. Cîteva lecții de viață

Acum cred că înțeleg într-un fel anume povestea cailor de la Letea. Nu te poți juca cu libertatea. Nici a oamenilor, nici a animalelor. Și nu-i poți umili.

Mama e femeie aspră, nu are finețuri cu pisicile. Cînd zice „zît” și bate din picior, sar toate de pe unde s-au înșirat, ies ca din pămînt, de sub masă de sub aragaz sau din firida sobei și buștesc maldăr, toate deodată, de frica mamei, pe ușă. Le-a făcut un obicei, le aruncă mîncarea printr-o firidă, în podul bucătăriei de vară. Le-a pus scară, au acolo o mușama, să nu murdărească și ea le arucncă oase, pîine, sau le duce strachina cu dumicat. Se încalecă una peste alta, dar ajung în pod și mănîncă liniștite, că prin curte le-ar lua păsările sau cîinii mîncarea. Are grijă de ele, dar atît! Nu avem timp de smiorcăieli cu mîțele.

Acum, să știți că la noi s-a făcut un obicei: cînd se adună prea multe mîțe, te scapi de careva dintre ele. Să le dai prin sat nu ai cui, că toată lumea are pisici, prea multe chiar. Și atunci, apuci una de gît, o pui în sac și o dai spre oraș. Îi dai drumul acolo, unde se găsesc „destule cocoane care să aibă vreme de fandosit cu pisicile”. Ba mai mult, „acolo este și mîncare din belșug, nu ca la noi”! Mîncarea abia de ajunge la cîini, porci, găini! Așa au ajuns pisicile să fie abandonate în oraș, ca și caii sătenilor, în pădurea Letea. Pe principiul, se descurcă ele! Că acolo sînt de toate!

Vreau să spun că nu există prea multă gîndire la chestiunea asta. Este doar un obicei: așa se face! mama e femeie bună la suflet, întoarce capul cînd se taie găina, dar există un fel de amputare a simțurilor proprii cînd vine vorba de un obicei colectiv. Asta e, așa se face!

Bun, și pune mama mîna pe o mîță din grămadă, o aruncă într-un sac de rafie, îl leagă la gură și-l pune dimineața denoapte în portbagaj la Doru, ca s-o lase la oraș, unde lucrează băiatul. Îi spune să dezlege sacul, atît. Nici nu se mai vorbește apoi despre asta. Avem cu o mîță mai puțin, că nu se mai putea, se făcuseră prea multe.

Spre toamnă, după ce-au început ploile, într-o seară urîtă, mama aude la ușă un miorlăit aparte, mai răgușit, cumva pițigăiat, ca de pisic străin. Iese și-o vede. Era Tanța, pisica lăsată de Doru în oraș, la 25 de kilometri distanță. Smotocită, murdară, slabă și leșinată de foame, a ajuns la ușa noastră. Mama a lăcrimat și pentru prima dată, am văzut-o mîngîind o pisică. I-a dat să mănînce și a zic că n-o să mai dea pisicile de-acasă cîte zile o avea.

Mai tîrziu, pe alta a lovit-o mașina, iar mama ne dădea zilnic raportul, privind starea ei de sănătate, că ne și miram. O îngrijea, o cocoloșea, i-a făcut și ceai de mușețel s-o ștergă pe la ochi, că i se încleiaseră de ceva scurgeri. Cînd a mîncat prima dată după accident, ne-a sunat pe toți să ne spună. Acum, ne-a anunțat că beteaga salvată dintre roțile mașinii, o să fete. E bine, deci, s-a înzdrăvenit.

Semn că mama a înțeles ceva de la Tanța.

Ioana e și ea, femeie în toată firea. Are ceva ani, o experiență de viață dură, e topometru. A împărțit și despărțit toate pămînturile unui oraș din Transilvania, o minte și o energie extraordinare. Dar Ioana s-a mutat la țară, într-o casă ce trebuia să devină pensiune, cînd criza și moartea soțului ei au încremenit totul. A ajuns singură, într-un hău de casă, copleșită de amintiri și sleită de puteri. S-a așezat în pat, cu ochii pe cer, că are o fereastră în tavan și n-a mai putut mișca nimic. O vreme a urmărit avioanele care treceau. A măsurat cu ochiul ei obosit dîrele de fum sau ce-o fi ăla, lăsate pe cer. Topometrista măsura zi după zi cerul cu ochii și atît.

Într-o dimineață, trăsnet de geroasă, a găsit vrăbiuțele adunate de frig la ușa casei. Mici cît pumnul, cu piciorușele vinete de frig, căutau un fir de ceva să-l ciugoale, să capete puteri. Și-a amintit că avea niște porumb, îl primise pentru o lucrare făcută unei ferme, în loc de bani. A luat boabele și a început să hrănească păsările cerului. Zilnic, veneau și ciori și coțofene și vrăbiuțe, grămadă.

Toată iarna le-a privit cum căutau un bob, un colț mai adăpostit, o cale de supraviețuire. Păsările cerului se zbăteau să trăiască. Au ajuns la ea pe casă căutînd o cale să reziste, să se salveze. Ioana spune acum că păsările iernii i-au salvat viața. A înțeles și i s-a făcut cumva să fie mai prejos de niște vrăbiuțe.

Anunțuri

4 gânduri despre “Caii de la Letea, pisica Tanța și vrăbiile de iarnă. Cîteva lecții de viață

  1. Este uluitor cat de mult ne schimba viata! Cand eram mica le trageam de coada si le aruncam din brate, acum nu mai pot de dragul lor ! La Roma exista un loc, in mijlocul orasului „Latgo di Torro D’Argentina” unde, printre ruine antice, se zbenguie mai toata ziua pisicile abandonate ale orasului, cam 400, grase si frumoase, hranite si ingrijite de asociatie, o adevarata destinatie turistica.

  2. Am crescut avand pisici si caini,desi la oras aveam o casuta si o curticica mica in care ne jucam mici fiind…Nu am inteles niciodata de ce trebuie sa ,,ne scapam” de pisici,am privit din perspectiva utilitatii si a afinitatii…era vrajitoarelor a dus la micsorarea semnificativa lor si inmultirea sobolanilor…efect ciuma…poate e o lectie care trebuie amintita mai des europenilor,iar invataurile putem sa le extrpolam pana la comportamentul nostru unii fata de ceilalti…dar asta deja e de domeniul utopiei si sf-ului…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s