Bîlciul de ţară e o forfotă ocazională, unde oamenii vin din toate părţile, şi mai tineri şi mai bătrîni să cumpere, să vîndă dar mai ales să afle unele lucruri. Să afle cum merg preţurile anul ăsta, care cum a mai ieşit din iarnă, cu cît se vînd puii, caii, mieii, şi cînd începe vaccinarea la porci. Trec prin vînzoleala bîlciului, iau ceva fum de mici pe hainele de lînă, poartă discuţii cu cine apucă, trec şi pe la veterinarul care şi-a făcut cabinet la ieşirea din tîrg, se opresc oleacă la birt şi apoi o iau în sus, pe văi, spre casele lor. Au o plăsuţă în mînă cu un kil de cuie, o pîine şi o zdreanţă de cămaşă Valentino de la ţigănci, s-o poarte în vara asta, la fîn. Femeile discută ciopor mai în spate, ele au cumpărat mai multe, de-ale cozonacilor, esenţe de rom, de fistic, rahat şi cacao, mături, oglinzi şi lumînări. Femeile fac tîrguieli, ele sînt mai bune de gură. Dar, în general, bîlciul e bun, lumea vinde de toate, pe semne că Dumnezeu ne dă în fiecare an, încă ceva.
Anghel şi cocoşul roşu
Se uită cruciş. Vorbeşte repede şi frumos, curat. Vorba lui cinstită te cucereşte din prima, încă de la intrarea în bîlci unde şi-a aşezat frumos clădite în cruce cozile e sape şi unele peste altele, scaunele din lemn de brad. 15 lei bucata, dar dacă eşti om cumsecade, Anghel îţi dă taburetul uşor şi alb, mirosind a pădure şi cu 10 lei. Are mături de tîrş, cu coadă, să nu te apleci cînd mături ograda.
Dar pe un colţ de masă, printre oglinzile cu picior, stau în sus, aşezaţi frumos, înveliţi în celofan, cocoşii roşii de halviţă. Sînt mari, destul de burtoşi, iar zahărul ca sticla colorat în zmeuriu, atrage toţi copiii. Cocoşul roşu de halviţă de la Anghel mai că atinge suta de ani. Din bîlciul de la Logreşti de pe valea Amaradiei, cam de un secol încoace, toţi bunicii aduc dulcegăria aia spectaculoasă în buzunare, pentru copiii de acasă.
Anghel e mîndru de opera lui, are matriţa de la un bătrîn turc care a murit. Acum au rămas doar el cu taică-su s-o aibă. Vine din Călimăneşti cu marfa, dar e ştiut lucru, halviţă mai fac şi alţii, dar cocoşi ca ai lui nu mai are nimeni. Și se aşează la pozat cu halviţouiul colorat în soare. Cocoşul stă ţanţoşi, dar în căldura bîlciului, cu toată foiala aia în jurul lui, dintr-o dată i se moaie ciocul şi curge în punga de celuloid.
Anghel nu bagă de seamă, se uită cruciş şi vorbeşte repede. Povesteşte cum a început el afacerea cu halviţă, că-l ştia pe bătrînul cu matriţa şi l-a tot tras de limbă să-i spună cum se fac cocoşii şi-ntr-o zi l-a luat la el, i-a arătat şi gata, iote că şi azi face treaba bătrînului. N-are să spună nici el secretul la alţii pînă i-o creşte băiatul, numai lui îi dă reţeta şi matriţa de cocoş.
Bătrînul vine la ţigănci
Sub un şopron uitat, de CAP, ţigăncile au marfa lor. Vin cu desagii plini de haine, cămăşi, combinezoane, halate de baie, papuci, perdele şi pantofi de damă. Le întind pe cearşafuri, le împăturesc frumos şi strigă de răsună bîlciul. „Hai la marfă neamule, tricouri la un leu, marfă de calitate, cămaşă de Versace, haine prima întîi, pe alese, pe alese.”
Mai jos, se aud în cor piţigăiat: „Scormoneşte, scormoneşte, din privire nu găseşte! Hai la maica că-ţi dau ieftin, ne înţelegem, doamna mea, facem la preţ, că oameni sîntem.” Femeia se uită la perdeaua „galbină”, n-a mai văzut aşa ceva. De-un „galbin” ca lămîia, oare cum o arăta în „fereşti”? „Vai de mine”, zice ţiganca, „arată ca la palat, e de lux, tanti, şi-o dau ieftin, nici nu se compară cu ce-i dincolo.”
Încet, încet, spre şopronul ţigăncilor se îndreaptă tot mai multă lume. Femeile încearcă papuci de casă, cu care cocoane ca lumea au călcat prin apartamentele Occidentului, probează şoarţe cu flori şi gîsculiţe olandeze, se uită curioase la dantelele franţuzeşti şi le iau de model, iar de o folosinţă la casă iau şi sacoşele de gumă pe care scrie Gucci în care îndeasă papucii e casă.
Un bătrîn sprijinit în toiag merge la prima stivă şi se opreşte cu un aer solemn. „Vreau o cămaşă, mai de vară, să o iau la cîmp. Ai?”. „Vai de mine, domnul meu, am tot ce vrei, şi ce nu vrei, dacă ai şti matale cîte frumuşeţi am în sacii aiştia!”. „Nu mă interesează ce ai tu în sacii ăia, o cămaşă dacă-mi dai îţi foarte mulţumesc.” Țiganca se apleacă şi trece printre degete gulerele stivuite ca nişte cotoare de cărţi şi trage una, cu pricepere, zvîc, nici nu se clintesc celelalte. Uite, numai bună pentru un domn respectabil ca matale! Zi-i de nu?” Bătrînul o ia într-o mînă şi o caută cu dichiseală. La guler, la nasturi, spinări să nu fie sîtită. Mata eşti pretenţios, zice ţiganca, Dar să ştii că ţi-am dat marfă bună, e o cămaşă Valentino, de firmă! Bătrînul se uită iar la ea şi zice încet. „Vreau să văd cît a purtat-o Valentin ăsta, ca să ştiu dacă o mai iau.”
Scoate apoi două ouă dintr-un buzunar şi două din celălalt. I le întinde pe rînd, ţigăncii. N-am bani, e bine aşa? Țiganca se uită la el, mi se pare că zîmbeşte cu blîndeţe. Ia ouăle, le pune într-un săculeţ de rafie de la cartofi şi-i mai întinde bătrînului o pereche de ciorapi. Bonus. Bătrînul îi refuză, zice că ciorapi îi împleteşte baba lui.
Țigăncile nu sînt bine văzute de comercianţii cu marfă chinezească din partea centrală a bîlciului. Ei au marfă nouă, adusă din depozitele Europa din Bucureşti. Iar ţigăncile le iau vadul cu „boarfele” lor din saci, luate la kilogram din suburbiile Craiovei. Rînd pe rînd, tăranii au aflat că marfa ieftină, chinezăriile nu ţin de cald, nu ţin de frig, se rup iute, transpiri şi-ţi put picioarele. Se duc cu ce au ei în casă, bucăţi de săpun de rufe, ouă sau pătrunjel, la ţigănci şi iau pantaloni de stofă bună, cămăşi sau rochii uşoare de stămbiţă.
Dalia de la Colţ are teoria ei în legătură cu comerţul Est- Vest şi-l vede ca pe ultimul meci, de bîlci. Ea zice că marfa din Occident la mîna a doua, introdusă de ţigani în comerţul rural reprezintă rezistenţa bumbacului în calea plasticului, e ca bătălia între ce-a fost şi ce va fi, între Vest şi Est. „Nu vedeţi că se umple lumea de cauciucuri, de nailoane şi sclipiciuri de la chinezi? Unde mai găseşti inul de altă dată, bumbacul alb sau cînepa de preşuri? Să vedeţi cu criza asta cum o să cadă America, Franţa, toate ţările civilizate şi o să fim vînduţi chinezilor! Unde te uiţi, numai marfă chinezească, acum ei vin la putere.” Iar Dalia e o apărătoare a noului val de bumbacuri ponosite, dar bune, venite din Occident pe calea ţiganilor migratori şi copiază modele de feţe de masă, mileuri, prosoape şi cearşafuri cu dantelă din Provence, Tările de Jos sau Toulouse.
Moşu şi porcul de Paşte
Are o răchie în faţă, cam de trei degete în pahar. Vorbeşte cu un tovarăş şi se plînge de viaţă. Baba lui trage de el să se ducă acasă, să taie porcul, că vin fetele. Nu e clar dacă fetele vin la 12 sau la 5 de-amiaz, dar e clar că porcul trebuie tăiat, îl cumpăraseră din tîrg, să pregătescă sarmale şi friptură de Paşti. Fetele nu mănîncă miel, explică moşul, le place porcul. Baba lui e furioasă, îl bodogăne că bea şi ei au treabă, îl ameninţă că pleacă ea acasă să taie porcul cu cine s-o găsi mai în stare, că un beţiv ca boşorogul ei nu mai taie porc! Moşul dă să o împace ca să-i închidă gura şi-o cheamă să stea cu el , să ia şi ea o răchie. Baba ar fi stat şi chiar se dă mai lîngă masă, dar din ceartă reiese că n-ar avea bani. Baba pleacă tot suduind la moş, iar bătrînul se ridică, plăteşte răchia şi o ia încet fără tragere e inimă, după babă. Se duce să taie porcul de Paşte. „Femeile astea, cine a mai auzit, porc la Paşti! Dar dacă fetele asta vor, baba asta face!”
Gazetino 
Un gând despre “Un tîrg de primăvară. Ciocnirea dintre civilizaţii în bîlciul de la Logreşti”