Poveste de duminică. Despre oameni și obiecte. Legătura tainică dintre un om și-un ibric

Listrate stătea tolănit pe scaunul cu spătar și-și sorbea cafeaua cu zgomot, ca un bădăran. O muscă-l bîzîia și ea, nesimțită. Se uita pe stradă, să vadă cine mai vine, cînd dinspre plajă, cînd dinspre biserică Avea plăcerea asta pentru care Zita, nevasta, îl mustra. Nu-i plăcea nici cum sorbea cafeaua, nici cum privea șoseaua. Listrate era un depravat, după vorbele grele ale Zitei. Pe ea n-o chemase niciodată la cafeaua de la stradă, nu era pentru femei!

Într-o zi a tulit pe ibric. Simțea ea ceva. Era prea mult drag de un ibric ca toate ibricele, de la un bărbat ca Listrate! Și zvîrrr cu el pe piatra din fața casei. Listrate a sărit ca un apucat, a luat ibricul spart și a dispărut, blestemînd. Seara s-a întors cu el cositorit de fierar. De acum, ibricul avea o cicatrice, îl durea de cîte ori se uita la el. Dar parcă nici nu era ceva rău, durerea asta care-i răsărise o dată cu izbitura, îl adusese la viață. Iar salvarea ibricului, toată ziua cît a stat la fierar cu ochii pe mîinile lui, era ceva concret, un gest pe care-l făcea pentru ei doi. El și ibricul lui trăiau din nou.

Pe la ora 11 i s-a alăturat și Ilia, un fost camarad de război. Avea o fată, căsătorită departe, vorbea într-una despre ea. Îi arăta poza, aceeași de fiecare dată, și-i povestea cum s-a dus departe de casă. Nu era mare lucru, ceva destul de comun pentru tinerii de astăzi.

Listrate îi turnă cafeaua din ibricul lui înalt, cu capac ce culisează, ca o presă. Separă lichidul aromat de zaț și-l strecoară în cană.

Ibricul. Listrate se mai lasă o dată pe spate și-l privește lung. Trăiește din nou, în lumea lui, pierdută toată într-un bombardament de rutină, într-o zi de duminică, în care întîia lui femeie murise pe pietre, la soare.

O mînă albă se întinde spre vasul fierbinte. E vara lui ’44, e proaspăt căsătorit și astăzi pleacă din nou, pe front. Aerul se umple de parfum, miroase a flori crude de portocal. Ea poartă un șal alb, înfășurat pe după umeri și zîmbește. Zîmbește într-una, ca o fecioară. Doar ea avea obiceiul să-i toarne de fiecare dată cafeaua din ibricul pe care, doar ea știa de unde-l avea. Și doar el, ibricul, mai stă azi cu Listrate la stradă, în soarele alb de vară.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s