Amintiri din vremea când statul era la fel de neputincios, dar oamenii nu erau la fel de mărunţi

Noi nu trăim ce n-a mai trăit nimeni. Oamenii au suit și coborît de nenumărate ori, vremuri proaste după vremuri bune și vremuri bune după cele proste. Dar important a fost să rămînă frumoși, curați, oameni de ispravă. Am căutat în arhive și i-am găsit pe unii. Vi-i aduc astăzi, aici, pe blog (e tot ce am acum) ca să-i cunoașteți și voi. Să înțelegem împreună diferența dintre ciocoii noi și domnii vechi.

Articolul l-am scris în 17 martie 2010 și a fost publicat pe Realitatea.net. Îl reiau astăzi, cu aceleași gînduri, cu aceleași sentimente.

În dimineaţa zilei de 17 martie s-a trezit şi şi-a amintit că trebuie să expedieze cartea poştală. A cumpărat-o la serbarea fetelor de vineri seara. A dat o coroană şi jumătate pe ea. Domnul locotenent Csintos îşi înmuie tocul în călimară şi scrise frumos, pe vederea cu desen. „Poate şi Cyclamen vrea să-şi facă drum la Cluj?” Şi o trimise către Sasz Cyclamen Erzsebet din Luduş.

Era un joc de cuvinte. Cu banii adunaţi din vânzarea cartolinelor, femeile iubitoare de frumos din Cluj vroiau să facă un drum pietonal, mărginit de flori, pe Cetăţuie, acolo unde oraşul începuse să se întindă, iar casele sărăcăcioase arătau rău, chiar la vedere.

Era la 1900. Tot cu subscripţie publică terminaseră de aranjat Parcul Central. Cu donaţie de la boier Stroescu se ridicase şcoala de fete de lângă parc. Cu adunătură de bănet la baluri şi serbări se întinsese şi pod frumos, cu aripi de fier, peste Someş. Podul Elisabeta. Acum apăruse ideea de Corso, de plimbare. Ideea de frumos.

A fost odată spiritul civic…

Femeile făceau parte din sumedenie de organizaţii, care mai de care mai folositoare şi mai cu vază la public. Toate acţiunile lor erau date, fără deosebire, la ziar. Răsfoieşti presa vremii şi vezi că oamenii trăiau o efervescenţă a spiritului civic. Ieşiseră pe uşa casei şi descoperiseră strada, oraşul, ţara.

În preseara zilei de Sânt Vasâle a avut loc adunare obştească unde s-au strâns 7000 de crăiţare pentru biserica cea nouă. Bărbaţii au fost la serată la Budapesta unde într-un salon de restaurant pe malul Dunării au avut ospăţ ales. Avocatul Emanuel Ungureanu a dat 2000 de coroane, Gh. Pop de Băseşti 1000 de coroane, Theodor si Elefteria Mihaly au dat încă o mie de coroane. Toţi banii strânşi la serata de la Budapesta erau destinaţi ajutorării studenţilor români aflati la studii în capitala Ungariei.

În timp, boierimea română a ridicat acolo o clădire ca să aibă unde trage universitarii şi studenţimea nevoiaşă. La Cluj se crease, tot pentru studenţii săraci, un internat. Internatul Petran, de pe strada Bisericii Greceşti numărul 9. Acolo li se servea o masă caldă şi le era suportat traiul din donaţii obşteşti. Banca românească „Economul” publica în ziar, în reclamă, ca pe un brand propriu, faptul că este sponsorul acestui internat. Dădea regulat bani pentru Masa studenţilor. Pentru Ambulanţa bolnavilor şi pentru Serviciul informativ al ţăranilor.

„Acest serviciu informativ era foarte important, iar cheltuiala cu personalul o suporta banca, tocmai pentru că ţăranii erau neştiutori de carte şi se descurcau foarte greu în chestiunile cu statul şi în cele financiare”, explică Vasile Lechinţan, expert al Arhivelor Statului.

Bani şi bucate, puse deoparte

În seara zilei de 28 martie, în Ceachigârbău s-a dat o frumoasă petrecere, iar toţi cei 106 bănuţi adunaţi, „frumosul venit curat” vor fi folosiţi pentru ajutorarea unui sătean nenorocit de foc şi pentru şcolarii săraci. În Belotinţ, comunitatea parohială a făcut adunare sătească şi a purces la strângerea de bucate pentru o magazie de provizii a satului, în caz de incendiu, de inundaţii, de război sau alte necazuri, Doamne fereşte! Fiecare a dat cât a putut. Dar dacă lucrurile vor merge la fel de bine, în „magazinul de bucate” satul va avea peste câţiva ani, zece maje de porumb. O pază bună.

Teren pentru clinici, clădire pentru gazetari

Ştefan Havaşi a dat toată averea sa pentru ridicarea unei noi biserici. Contele Miko Imre şi-a dat moşia din Cluj, cinci hectare de teren în mijlocul oraşului, ca să se construiască spitalele pe el. Aşa s-au ridicat clinicile din Cluj, pe moşia contelui, donată oraşului. Cândva, străzii care le traversează i se spunea strada Miko Imre. Acum e strada Clinicilor. Avea şi o statuie undeva, într-un colţ al parcului. Poate mai este. Nimeni nu ştie.

Doctorul Ioan Miu de la Vinerea de Jos a dat 25.000 de coroane pentru înfiinţarea Fondului de Sprijinire a Gazetarilor din Transilvania. Pentru că ei trăiesc în slujba poporului, nu pot să agonisească avere, iar când ajung la bătrâneţe şi le tremură mâna pe condeiu, să nu îndure mizerie. Aşa explică doctorul, într-un articol din Solia Satelor, iniţiativa sa. De administrarea contului se ocupa Banca „Ardeleana” din Orăştie. Iar doctorului Miu i s-au alăturat şi alţii, astfel că la Cluj s-a ridicat, pe Strada de Mijloc, o clădire a gazetarilor, din aceste donaţii publice. Clădirea folosea ca birouri, dar şi ca adăpost pentru gazetarii veniţi din alte părţi.

„La începutul secolului trecut, populaţia Clujului începea să simtă vântul schimbării. Era foarte preocupată de frumos, de o viaţă culturală şi religioasă. Dacă citeşti monografiile vremii îţi dai seama că au fost minţi deschise, care au prins momentul dezvoltării industriale şi meşteşugăreşti ca să dea un suflu nou comunităţii. Erau foarte preocupaţi de cum arată oraşul, aşa cum este normal. Dacă te uiţi mult la barbarii, devii şi tu barbar”, spune arhitectul Arnold Macalik. Şi se uită trist la o poză de pe laptop. E Podul Elisabeta, Podul albastru. Avea doi stâlpi de piatră ce sprijineau două lampadare superbe, vechi de la construirea lui, peste 100 de ani. Unul a dispărut cu totul, iar altul stă răsturnat în iarbă la mai bine de doi ani de când a făcut fotografia.

Oameni de vază, cu frumuseţe morală

Evreul Hirsch din Turda a dat bani pentru şcolarii săraci, înfiinţând un fond special. Boierul basarabean Vasile Stroescu a dat 10 mii de coroane pentru construirea de biserici în Transilvania, alte mii pentru şcoli şi zeci de mii pentru înfiinţarea băncilor săteşti. Când a venit la Cluj în vizită a fost pregătire mare pentru a fi întâmpinat cum se cuvine. La gară era aşteptat de funcţionărimea locală. Chemaseră trăsura să meargă în centru, la palatul administrativ unde erau aşteptaţi. Dar boierul Stroescu a refuzat și a vrut să meargă pe jos, pentru că „de banii ce-i dăm la trăsură poate are nevoie un copil sărac”.

Vasile Lechinţan, arhivarul, închide coperţile colecţiei de ziare de acum 110 ani: „Erau oameni de vază, cu frumuseţe morală. Ştiau ca de ei depinde ca lumea să meargă înainte. Vedeţi, e ca acum, un stat neisprăvit. Şi atunci trebuie să pui mâna, nu poţi muri ca un prost fără să faci nimic pentru neamul tău. Criza de acum e şi ea o probă. Şi ce vedem? Că, de sus în jos, e plină lumea de micime!”

Anunțuri

4 gânduri despre “Amintiri din vremea când statul era la fel de neputincios, dar oamenii nu erau la fel de mărunţi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s