România cu mîna întinsă. Adevăr și minciună

Expresia „nu mai stați cu mîna întinsă” am auzit-o în ultima vreme prea des ca să nu o luăm în serios și să nu vedem ce e cu ea. Am auzit-o de la Traian Băsescu, Mugur Isărescu, cîndva și de la Tăriceanu, iar acum, ca un ecou îndesat, la Emil Boc. Expresia are și variante, cu referire la lenea românilor, la nemuncă. A devenit un slogan politic cu care „cavalerii” crizei, iată, biciuie poporul să tragă căruța mai tare, s-o scoată singur din mlaștină.

Dar cît adevăr și cîtă minciună interesată este în această mustrare? Pentru că ea nu are efectul dorit dacă un reflectă un adevăr observabil cu ochiul liber. Dacă este doar un calcul demagogic și ignoră analiza corectă a fenomenului, se va întoarce ca un bumerang tot în pieptul lui Emil Boc și al altor cavaleri ai hei-rup-ului momentan.

Să luăm, de exemplu, problema asistaților social, a consumatorilor în exces de resurse de la buget. Ei au beneficiat de ajutor social primind de-a lungul anilor cîte un pic de la fiecare guvernare. Iar explicația nu se rezumă la simpla cumpărare de voturi, în campaniile electorale. Această practică a existat, dar ea nu epuizează înțelegerea fenomenului, nu răspunde pe de-a-ntregul la întrebarea de ce statisticile arată că avem, de exemplu, localități cu 200 de asistați social. Mai trebuie să vedem cîteva lucruri, plus nivelul economic al localității. (La Zlatna, de exemplu, 95% dintre locuitori sînt asistați social, dar este o consecință a căderii industriei și a poluării din zonă. Nu e lene și nici mită socială.)

În fond, firimiturile numite ajutor social, indemnizație de boală, pensie minimă și alocația pentru bolnavi, au ajuns în mîna românului din motive pragmatice, chiar strategice, care nu țin de rațiuni sociale. Au avut rolul de a menține pacea și dau măsura discrepanței sociale create de mafia politico-afaceristă a tranziției.

După revoluție, o gașcă de foști securiști, nomenclaturiști și șmecheri de cartier s-au îmbogățit repede și mult. Prea repede și prea mult. Încă din primii ani după revoluție, România arăta ca o mare de săraci pe care plutește un iaht cu îmbogățiți. Și ce era de făcut? Au cumpărat pacea socială. Pentru a ține sărăcimea țării într-o stare abulică, între foame și somn, dependentă de firimitura lor în timp ce ei huzuresc pe la Monaco.

Nu aveau chef de lupte de stradă, de revoluții ca în America de Sud, făcuseră prea iute banii (în 10 ani, au ajuns la averi pe care occidentalii le fac în 100) ca să nu aibă, la fel de iute, reacții de autoapărare. Ajutorul de stat în România nu este sistemul de care o țară ca a noastră are nevoie, dar este cel de care politicienii și găștile lor de parveniți aveau nevoie. L-au creat ca să reziste ei, nu noi.

100 de lei, 200 de lei sînt bani de nimic, din care un om normal nu poate trăi. Dar fără ei e și mai rău. Așa că, aruncați din mila statului, banii aceștia au cumpărat, zi după zi, supraviețuirea sistemului. Supraviețuirea unei societăți puternic polarizate.

În altă ordine de idei, raportat la cheltuielile hazardate ale unui stat iresponsabil, ajutoarele sociale nu înseamnă mare lucru. Adică, nu cred că Emil Boc are voie să vorbească despre mîna întinsă a românului la doar două zile după ce s-a aflat că aparatul din subordinea sa a luat prime și sporuri în an de maximă criză!

Cît privește lenea, aici Doamne să ne ierți!, dar cele 3 milioane de români aflați la muncă în Italia, Spania, alte două milioane împrăștiate pe tot Globul, oameni cu joburi bune, personalități în meseriile lor, dovedesc că nu românul e leneș, ci guvernantul e hoț și prost. Ei demonstrează că doreau să muncească, dar în țara lor nu aveau unde.

Nu de lene au împînzit românii Europa, ci din disperare. Să vii acum, tu, responsabil de situația de a face din poporul tău furnizor de sclavie și să spui că sclavii sînt leneși, trebuie să ai tupeu, mult tupeu!

Leneșii români au trimis acasă pînă la 5 miliarde de euro pe an. Emil Boc a luat împrumut 20 de miliarde de euro.

Asistații de acasă au lucrat și ei în microîntreprinderi pe care forfetarul lui Boc le-a închis. O sută de mii de firme într-un singur an. Au lucrat și ei la Bechtel, dar compania i-a dat afară, cu sutele. Contractul semnat de Adrian Năstase și Miron Mitrea nu prevedea clauze pentru forța de muncă. Pe guvernanți nu i-a interesat soarta românului, era subsidiară. Au vîndut Petrom cu 4 miliarde de euro mai puțin decît ar fi putut lua și tot fără clauze privind forța de muncă. Acum sînt pline satele din Sud de șomeri de la OMV Petrom. I-au dat afară fără să clipească.

Agricultura au lăsat-o pe mîinile unor latifundiari și industriași de partid, ca Triță Făniță sau Ioan Niculae. Să facă ei averi incomensurabile, ca să aibă de unde finanța apoi partidele. Cei din Dăbuleni au rămas să vîndă pepeni la margine de drum, ca țiganii.

În concluzie, ca niște guvernați vinovați de furtul, prăduirea și proasta gestionare a țării, să vorbească despre lenea românilor, este în primul rînd o nesimțire, dar și o eroare. Ca să înțelegem mai bine de ce urlă băieții ăștia la noi, trebuie să vedem limpede cum stau ei cu mîna întinsă la popor, motivați de faptul că, de fiecare dată, primesc infinit mai mult decît toți șchiopii și cocoșații României la un loc.

Anunțuri

Un gând despre “România cu mîna întinsă. Adevăr și minciună

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s