Un vreasc de singurătate

N-am înțeles pe deplin ce mă înfioară cînd vine vorba de toamnă. Poate frigul care zbîrnîie printre uluci, poate ploile care făceau din ulițele nostră tranșee de noroi. La cotul gardului de la grădina cu via parcă nu se usca niciodată. În el rămîneau, clisoase, urmele vacilor, călcai între ele și, fleoșc, te scufundai cu tenișii tăi chinezești, luați de la bîlci, de Sfîntă Mărie.

N-am înțeles de ce nu mi-au luat și mie, niciodată, cizme de cauciuc. Ba, dacă îmi amintesc bine, maică-mea zicea că fac reumatism! Dar și fără ele ce fac? Încălțam cizmele ei, totdeauna prea mari, flencăneau după mine. Așa că m-am răzbunat și-n toamna asta mi-am luat cizme de cauciuc. Cică se poartă, oricum, dar habar n-aveți cît m-am bucurat de ele și-n prima noapte am vrut să dorm încălțată, dacă nu m-ar fi dat jos omul cu rațiunea.

Și atunci, de ce-mi mai este frică de toamnă? Poate că-mi prevestește iernile cu troiene pînă la brîu, pe care le străbăteam dimineața devreme, cînd porneam spre școală. Eram primii, nici țipenie de om sau mașină, doar un cîrd de copii de școală. Începeam stratul rece și alb, tăios, ca de de sticlă cu picioarele învelite în pungi. Pantalonii tot se udau, ajungeam la școală cu ei ca de tablă, înghețați bocnă. Și ce mă enerva mai tare era că ăl mare al lui Roncea, botezat de bunicu, striga din fundul clasei (el avea vreo 15 ani, rămăsese repetent în fiecare an, eu, vreo unșpe): Săr’mîna nașe! Rîdeau copiii de mine, auzi, să-mi zică săr’mîna nașe! Dar eram veseli și-n fiecare zi o luam de la capăt rîzînd și bulgărindu-ne la întoarcere, tot drumu. Nicicînd Eugenia nu a avut un gust mai bun ca pe drumul spre casă.

Și tot nu știu de ce mi-e frică toamna.

Poate pentru că toamna plecam la facultate și nu știam niciodată dacă voi avea destui bani ca să ies în primăvară. Nici bursa și nici pensia tatălui nu erau cine știe ce. În anii de dinaintea revoluției, cam făceai foamea în cantinele facultăților. O felie de pîine, un ceai lung și două linguri de ciorbă. La alimentară îți cereau buletinul dacă vroiai o pîine. Mîncam pogăci, de lîngă Pescaru. Vă amintiți de ele, nu? Ar fi păcat să le uităm, pentru că nicicînd n-am fost mai fericiți decît atunci, cînd ne-ntîlneam, eram în gașcă, cu Bădică, vorbeam, rîdeam, mîncam. Pogăci cu zacuscă. Și-l ciufuleam pe Heidegger.

Și tot nu știu de ce mi-e frică.

Azi am văzut un cuib de berze gol, și am simțit că mă seacă-n suflet. Cred că am început să înțeleg. Golul din mijlocul vreascurilor, asta mă sperie. Toamna singurătății de acum.

Anunțuri

2 gânduri despre “Un vreasc de singurătate

  1. Toamna este anotimpul implinirilor, al datoriilor achitate, al culegerii roadelor, al tzuicii, vinului, gemurilor, dulceturilor.

    Natura e impacata cu sine, si-a implinit menirea. E multumita. Soarele arde molcom, se pregateste de iernare.

    Linistea coboara si in suflet. Inspirata de natura. A mai trecut un an… Au mai ramas.. cati?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s