Nevăzători de vis în ţara surzilor

Nu ştiu ce culoare are aurul, îi cunosc doar atingerea rece şi fină, de mătase. De câte ori ating medaliile, în urechi li se zbat fluturii aplauzelor şi în stomac simt emoţiile din ziua aceea. Au înotat foarte bine. Aşa li s-a spus. Ochii lor nu au văzut nimic. Nu au văzut apa, nici oamenii, nici luminile, nici puzderia de oameni veniţi să vadă minunea cu ochii lor. Cu ochii lor buni. Ei nu şi-au văzut nici camarazii de competiţie. Au înotat repede, repede şi atât. Nu ştiau dacă sunt în faţă, dacă sunt ultimii sau primii, dacă sunt singuri în apa flendurită a bazinului sau alături sunt alţi copii care dau şi ei iute din mânuţe.

Cu apa se înţeleg pe orbeşte. Profa lor a îmblânzit-o pentru ei. La început le era frică. E mare, e multă, e nesfâr­şită? Câte maluri are şi cât de departe sunt? I-a învăţat să înoate, deşi colegii şi părinţii, chiar şi ceilalţi profesori nu credeau că se poate aşa ceva.

Dar doamna profesoară, o mână de om, cam la 40 de kilograme, i-a dus în spate, lipiţi de corpul ei, unul câte unul. Mâinile lor lipite de braţele ei, capul lor lipit de tâmpla ei. Se mişcau împreună, ca un singur corp. Numai fibră şi os, profa lor i-a purtat luni întregi în spate prin ape, rânduri-rânduri.

Acum copiii sunt frumoşi. S-au dezvoltat armonios, au braţe frumoase şi corp zvelt. Se aşază în faţa profei, o simt în fiecare moment unde e. Privesc zâmbind înainte, se uită în gol, iar zâmbetul lor este încuviinţarea că poţi să le vorbeşti. Când ei îi zâmbesc lumii, adică aproape tot timpul, este semn că da, sunt acolo, gata să facă orice pentru tine. Gata să sară în apă şi să străbată ca fulgerul hăul ud ca să ajungă la malul celălalt. Este singura lor ţintă.

Ai lui Ciorap rup tiparele

Copiii le spun în glumă, cu drag, ai lui Ciorap. Aşa îi cheamă. Ana, Sa­muel şi Naomi Ciorap. Sunt nevă­zători. Cum s-a întâmplat asta? L-au moştenit pe tată, care şi el e nevăzător. Lucrează ca masor la Spitalul Clujana. Sunt şapte de toţi acasă. Mama are grijă de ei. Acum sunt mărişori. Ana are 16 ani, Naomi – 12, iar Sami – 14. Au învăţat toate muchiile, toate colţurile şi toate ungherele casei. Se descurcă fără probleme.

În fiecare dimineaţă se trezesc la 5.00. La 6.00 sunt la bazin, iar apoi la şcoală. Ies în staţie, la autobuz. Se ţin de mână. Când aud că vine autobuzul întreabă ce număr e. Oamenii se întorc spre ei, le răspund nedumeriţi, iar ei urcă şi pleacă mai departe. Ajung la Şcoala specială pentru elevii cu deficienţe. După ore îi duce microbuzul şcolii acasă. Dar aventura începe din nou la ora 14.00, când trebuie să plece la bazin. Înoată alte trei ore, după care se întorc acasă. Părinţii au încredere în ei. Ştiu că se descurcă. Au adus acasă 15 medalii de aur şi trei de argint pentru că au reuşit să înoate într-un bazin necunoscut, undeva în Slovacia, la o mie de kilometri de casă. Şi să fie cei mai buni. Copiii lor nu mai sunt orbi: ei au găsit drumul.

Ridică-te şi înoată!

Copiii campioni de la Clubul Lamont din Cluj-Napoca au adus de la trei competiţii internaţionale, în ultimele patru luni, 27 de medalii de aur. De la ultima competiţie, de la Nove Zamky din Slovacia, au adus 18 medalii de aur şi şapte de argint. Au concurat şi copii sănătoşi, cam 300 de competitori de fiecare dată.

„Nu i-am pregătit să cucerim lumea. Am vrut doar să le arăt că pot, că în apă sunt la fel de buni ca şi copiii sănătoşi. Că poţi face lucruri extraor­dinare fără să fii ca toţi ceilalţi. Nu ştiau cum arată corpul lor, nu poţi să le dai instrucţiuni, trebuie să le arăţi, nu ştiu ce efecte are o mişcare sau alta, nu ştiau cum să-şi mişte corpul şi ce înseamnă instrucţiunile mele. Am intrat cu ei în apă şi am înotat pe sub ei. I-am simţit tot mai relaxaţi cu fie­care zi. Era ceva nou şi am început să sper. Apoi am descoperit că aceşti copii ai mei, speciali, sunt mai ambiţioşi decât ceilalţi. Că deşi nu se pot com­para singuri, privindu-şi adversarii, ambiţia lor e mai mare, voinţa lor mai tare. Atunci mi-am zis: copiii mei vor fi campioni!“, spune Emese Maniu, „profa“. Şi aşa a fost.

Cealaltă Românie

Campionii beznei trăiesc modest. La bazin au primit voie să vină gratis. Iulius Mall le-a făcut acest cadou. Doamna Sally Lamont, cea care a înfiinţat clubul pentru copiii cu dizabilităţi, le cumpără costume şi halate de baie, treninguri sau papuci. Chiar şi banii pentru deplasări în străinătate nu au fost de la statul român. I-a dat tot doamna Lamont. Este o scoţiancă stabilită la Cluj. Pentru viaţa ei destoinică, în 2002, regina Elisabeta a premiat-o. Noi nu.

Profa are 1.300 de lei pe lună salariu, cu sporuri cu tot. Mai pune din salariu când e nevoie. Şi nu se plânge. „Am cheltuit mult“, spune profa Emese, „cam o mie de euro la fiecare cam­pionat. Şi pe toţi ni i-a dat doamna Sally, draga de ea“. Au fost cinci şi cu profa, plus antrenoarea secundă, Lidia Tămaş, şapte. O mie de euro li se pare mult. Dar mai multe economii n-au putut face. În afară de bilete le-au luat copiilor câte o îngheţată, atât.

Puternicii lumii

Nu şi-au putut vedea fotografiile care au umplut ziarele străine. Nu au văzut tabloul de pe peretele şcolii şi nici ce culoare avea îngheţata din Bratislava. Dar lumea lor are miros, are gust şi este pipăibilă cu mâna. Poate fi dată la o parte, ca apa, şi îţi poţi croi drum spre mal. Poţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s