Istoria s-a jucat cu slovacii din Şinteu, i-a adus, i-a dus, i-a nimicit şi risipit, pentru ca acum să strige apelul într-un sat-muzeu.

Sâmbătă dimineaţa, într-o zi geroasă, înecată în zăpadă, în vatra satului, la întâlnirea cu preşedintele Slovaciei, nu a avut cine să vină. Doar o mână de oameni rătăciţi între Munţii Plopişului, dealurile Irlandei, pe drumurile Slovaciei, Cehiei, Italiei, Greciei sau Budapestei a răspuns la apelul istoriei. Bătrâna de dincolo de deal, care poartă şi acum costumul tradiţional slovac, nu a putut ajunge la întâlnirea cu preşedintele ţării mamă. Nămeţii, prea mari ca să-i poată străbate cu pasul ei obosit, au ţinut-o acasă. Sătenii au văzut fumul curgând pe hornul casei ei şi s-au liniştit. E bine. Poate reuşeşte să ajungă mâine la biserică, dacă soarele moaie nămeţii. De la întâlnirea cu El nu lipseşte.

Jucării pentru cei puternici

„Pe noi nu ne-au ajutat preşedinţii, numai bunul Dumnezeu ne-a ajutat să nu pierim de tot în condiţiile de aici.” Aşa spun slovacii munteni acum. După 200 de ani de când li s-au smuls rădăcinile şi au fost azvârliţi de istorie pe coama muntelui Plopişului, unde să-şi sădească sămânţa de oameni harnici, cinstiţi şi frumoşi. La 1817 au fost aduşi pe pământurile baronului, unde se descoperiseră nisipuri siliconate, bune pentru sticlă. Ei erau meşteri sticlari, iar imperiul plănuise o fabrică la Pădurea Neagră.

I-au adus şi le-au dat de lucru. Meşterii sticlari slovaci au făcut sticlă două veacuri la rând, până când a venit tranziţia postcomunistă. Atunci, un marketing prost şi o privatizare ciudată a omorât fabrica. Au rămas fără locuri de muncă.

Şinteuanul Francisc îşi rezumă istoria la ce citeşte în propriile palme, o hartă cu bătături şi fără graniţe: „Am rămas doar cu aistea două mâini. Atât! Când împărăţia ne-a adus aici, ne-a adus pentru mâinile aistea. Când ne-am trezit singuri, am plecat tot cu mâinile aistea să ne căutăm de lucru în lume. Unii ne invidiau, crezând că noi avem avantaje, că avem două ţări… Eu le spun: nu avem nici o ţară. Mâinile aistea sunt singura mea ţară!”

Între trecut şi viitor, nici o legătură: „Acum sticla e de plastic!”

Dacă povestea lor a început cu nisipurile bune de făcut sticlă, pe drum, de la 1.800 încoace, slovacii s-au lipit de munţii frumoşi, de câmpuri şi de pădurile nesfârşite. Au început să le iubească. Şi cu cât le iubeau ei mai mult, cu atât istoria se pregătea „să le tragă clapa”. Avea să vină era plasticului, iar sticla lor s-a făcut cioburi în câţiva ani după Revoluţie. Hoţia şi prostia s-a adăugat tăvălugului şi aşa s-a spulberat o întragă tradiţie. Dar pe când fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră mergea bine, oamenii se strângeau în jurul satului, cu poftă de viaţă.

Aveau pământuri, livezi, cartofi. Creşteau porci şi vaci, oi. Aveau lemn, iarbă, apă şi aer curat. Şi-au păstrat obiceiurile, cântecele şi dansurile slovace cu mare drag. Au mâncat cartofi în fiecare zi. Şi, în loc de pâine, şinteuanii mănâncă tot cartofi, pentru că acolo, la munte, nu se face grâul. Sâmbătă, de Ziua cartofului, s-a pregătit mâncarea tradiţională: tocinea, „din cartofi răzăliţi, cu untdelemn, sare şi piper, copţi la tipsie în cuptorul cu lemne”. Slovacii beau ţuică de fructe, mănâncă multă carne de porc, dar şi lapte. Sunt blonzi sau roşcaţi, pistruiaţi şi rumeni în obraz, sunt oameni tari.

Bunica Kornelia Bubela are 82 de ani. Nepoţica ei, Romina, povesteşte amuzată cum au venit de la oraş într-o sâmbătă şi i-au vândut văcuţa, ca să-i ia o greutate de pe cap. Sâmbăta următoare au găsit-o cu altă vacă: şi-o cumpărase la loc. Toată ziua umblă cu văcuţa ei la câmp, aşa cum umblă cucoanele cu căţeii pe bulevard. Bunica nu are o vacă, are o tovarăşă de viaţă. Au înţeles şi au lăsat-o.

„Măcelarul mi-a vândut carne de om”

Copiii slovacilor, ai tăuţilor, cum le spun românii din vecinătate, coborau la şcoli în oraşele de la poale şi duceau cu ei poveşti care-i îngrozeau pe micuţii răsfăţaţi ai şesului. Ca orice comunitate izolată, spaimele li se transformau în mici istorioare care să-i prevestească relele. Băieţii povesteau cum s-au dus la măcelar să cumpere carne şi nu l-au găsit în prăvălie. Nu se puteau întoarce acasă fără hrană aşa că au intrat în cămările măcelarului. Acolo l-au găsit tăind carne de om. Aşa au descoperit că măcelarul le vindea carne de om.

Un altul povestea cum a văzut, într-o seară de iarnă, peste câmpuri, Piciorul luminos. Bătrânul Brenkus îşi aminteşte şi el poveştile. Piciorul luminos era ispita, Satana. Uneori te purta nopţi întregi peste hârtoape şi mărăcinişuri, te făcea năuc de cap şi-ţi promitea că te duce la loc căutat. Mai erau şi Domnişoarele. Suflete ale copiilor morţi nebotezaţi, nălucile. Nu o dată ele s-au arătat omului la drum umbrit, în adâncul pădurilor. Acum nu s-a mai auzit de ele, nici de Piciorul luminos. Oamenii au plecat spre alte lumi, luând cu ei poveştile minţii lor şi mâinile care fac pahare. Adică, tot ce aveau.

Satul se stinge cu un popă la cap

Nu au drumuri, când cade zăpada se blochează intrările spre munte, se întrerupe curentul şi orice legătură cu lumea. Iernile sunt lungi, încep – iată – din octombrie şi stau pe capul lor până prin mai. Bărbaţii au plecat în lumea largă, la muncă. Tinerii, la fel. Au împânzit lumea, din Cehia şi Slovacia până în Irlanda sau Grecia. Au rămas bătrânii şi femeile, ca în timpul războiului. S-au închis cinci şcoli, din 5.500 de locuitori cât avea satul cândva, au rămas cam 1.200. Primar în Şinteu este acum preotul satului. Nu au avut pe cine altcineva să pună.

„Dacă în perioada interbelică aveam 375 de botezuri într-un an, acum avem trei, patru sau un botez pe an. Şi mai multe înmormântări…”, spune preotul-primar, Albert Augustin. Este îngrijorat, alergă între biserică, unde cere ajutorul Domnului, şi primărie, de unde cere ajutorul preşedinţilor. A primit bani să facă 13 kilometri de drum prin sat, dar în afara satului, acolo unde drumul este naţional, abia s-au acoperit nişte gropi, pentru vizita preşedintelui Ivan Gašparovič. Tot aşa s-a şi curăţat drumul de zăpadă, pentru că venea coloana oficială. Un tânăr din echipa de dansuri spune amuzat: „Să-i chemăm mai des, că poate ne aflăm cu drumurile făcute.” Vă dau bani, vă ajută?, îl întreb pe primarul care face repetiţie cu foaia pe care are scris discursul, în aşteptarea preşedintelui. „Da de unde”, răspunde primarul, „dau bani pentru dansurile populare, dar nu pentru ce ne trebuie. Nouă ne-ar fi fi de mare folos un tractor cu freză pentru curăţat zăpada. Asta îmi doresc, un tractor cu freză!”

Post Scriptum: A sosit şi preşedintele Gašparovič, un bătrânel blajin, împreună cu oficialităţile române, mai pe la amiaz, după ce slovacii, adunaţi pe şosea, îngheţaseră de frig aşteptându-i. Preşedintele Consiliului Judeţean şi prefectul de Bihor au venit cu un Volkswagen Touareg. Au băut un pahar de ţuică şi le-au dat cadourile aduse pentru şinteuani. Mingi de baschet. Apoi au ţinut discursuri emoţionante.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s