Nu vă faceţi vise la Jibou

Jiboul începe din gară. Este mai mult decât orice, o intersecție de drumuri de fier, o stație importantă și ultimul loc unde se reparau locomotivele cu aburi. Marți dimineața, privind ceasul gării, îi văd limbile întoarse pe dos, măsurând timpul înapoi. Pot să trăiesc în acest oraș de provincie, precum personajul de film, Benjamin Button, întoarcerea la o altă parte de viață. Să o iau spre început, oarecum invers, în căutarea unei noi slujbe, a unui mod de supraviețuire, altul decât cel oferit de mirajul marilor orașe. În viața care începe marți dimineața am un copil, am terminat un liceu teoretic (nu îndrăznesc să spun facultatea), caut de lucru și aș face orice ca să câștig o pâine pentru familia mea. Pînă la sfârșitul zilei voi afla cum se trăiește viața în Jibou.

Scrisoarea pierdută

La „Garofiţa“ se bea cafea, bere, se vând ţigări. Sunt câteva mese, dar şi trei angajate. Nu mai au loc pentru încă una. Oricum, câştigă puţin, până în 10 milioane pe lună. Femeia de la bar se uită cu milă la mine. „Aţi mai fost şi în altă parte să întrebaţi? E greu la noi, foarte greu… Dar să vă dea Dumnezeu noroc.“
La magazinul de plastice nu e loc, iar la „Trei fraţi“ femeia care vinde râde când o întreb. „Loc de muncă? Poate pe Lună, la noi nu se mai găseşte de mult aşa ceva!“

Pe unul dintre geamurile unei farmacii văd un anunţ. Complexul Alex caută ospătari. Acolo e ceva clientelă, vad bun, chiar în centrul oraşului. Merg la chelner, el mă îndrumă la şefu’ şi-i spun omului ce vreau. Să mă angajez ca ospătar. „La ce local aţi mai lucrat?“ „Nu am lucrat ca ospătar, dar pot să învăţ, nu?“ „De unde veniţi, ce aţi făcut?“ „Am fost referent“, îmi vine la repezeală, „scriam nişte lucruri, duceam corespondenţa, dar pot să fac orice, şi curăţenie…“ „Să vedem, să sun la şefu’ să văd dacă mai avem locuri.“

Cât şeful pleacă să vorbească cu şeful lui, rămân cu bodygardul. „Şi ziceţi că vreţi să vă faceţi ospătar?“, mă întreabă el. „Nu vreau să vă jignesc, dar vedeţi, trebuie să aveţi fire, aici e greu. Vă văd slăbuţă, uitaţi-vă la băiatul acela cum duce farfuriile pe braţe, nu ştiu dacă puteţi… Şi apoi e program, nu glumă. Două zile la rând, de la 8 la 10 şi sâmbetele, duminicile, mai ales dacă sunt nunţi, până se termină… Doamnă, aici nu scriem scrisori, noi vorbim la telefoane, că avem mobile. E când plătim şi 20 de milioane la telefon, noi nu mai obişnuim cu scrisorile…“

Când se întoarce şeful de la şeful lui, îmi comunică sec: „S-au ocupat, nu mai e valabil. Luăm mai bine studenţi în week-end şi-i plătim cu ora. E mai avantajos“.

Ministerul hotărăşte la Grădină

Era să uit, dar în Jibou e Grădină Botanică, una chiar frumoasă, în curtea unui castel baroc, al contelui Wesseleny. Copiată după cea din Cluj, cu nuferi, palmieri şi cactuşi, Grădina taie bilete de 5 lei la intrare, cam o sută pe săptămână. Găsesc o fată printre nuferi, trebăluieşte ceva. E muncitoare, are salariul minim pe economie, 7,4 milioane vechi. S-a angajat cu mulţi ani în urmă, când se putea. A făcut 10 clase, doi ani la sticlărie. Acum nu se mai fac angajări. Pe niciun post. Ei aparţin de Ministerul Educaţiei şi posturile sunt blocate.

De la Grădină cobor spre Agenţia de Şomaj. În curtea Şomajului s-au făcut strugurii, e via plină. Înăuntru, câţiva funcţionari. Pe panou, afişate locurile de muncă. Aproape nimic în Jibou, câteva în Zalău. Găsesc totuşi trei locuri la o croitorie. Intru într-un birou. Cineva îmi explică ce e cu ofertele acelea de la croitorie. Problema stă cam aşa: sunt firme care au o comandă, să zicem, 5.000 de pantaloni, pentru Tunisia. Angajează croitori, fac pantalonii în două săptămâni şi gata, sunt iar şomeri.

Uneori nici nu apucă să-i recruteze că ăia care au comandat renunţă la comandă şi gata cu locurile de muncă! Anul trecut erau 2-300 de şomeri. Anul acesta, 1.300. A închis şi ACE, o firmă de cabluri, aveau salarii bune, au rămas 200 de oameni în şomaj. Au fost concedieri de peste tot. La începutul anilor 2000, Jiboul mergea bine. Veniseră acolo câteva firme de la Cluj, pentru că erau scutite de taxe, Jiboul fiind declarat zonă defavorizată. Când a început să urce, nu a mai fost considerată zonă defavorizată, iar firmele au renunţat să vină.

Croitoresele sunt la brutărie

Pe geamul unui magazin, anunţ îmbietor: angajăm brutărese, trei posturi. Zâmbesc optimistă, chiar mi-am dorit să fac ceva pe lumea asta şi să faci pâine poate fi un început. Dar nu, posturile s-au ocupat, îmi spune vânzătoarea care se ocupa şi de anunţ, s-au dus două fete de la croitorie şi o colegă de la magazin. Anunţul nu mai e valabil.

La Jibou, supravieţuirea are culoarea roşie

Găsesc, totuşi, şi o uşă deschisă. Este sediul PSD, înăuntru fumează câteva fete poate prea tinere, cu şefa lor de organizaţie, iar uşa au lăsat-o aşa, să se aerisească. Intru şi întreb ce ar trebui să fac şi eu ca să-mi găsesc un loc în Jibou. Am ceva pregătire şi sunt dispusă să fac orice. Mă uit la Geoană. Geoană se uită la mine cu un ochi şi la Năstase, care domină peretele alăturat, cu altul.

Ar fi ceva, dacă doriţi, îmi oferă Antonia, fata care ţine „partidul deschis“: „La Bingo avem un post! Să vindeţi bilete la Bingo! Se dă iar drumul la concurs pe Antena 1 şi puteţi vinde bilete la gheretă. E o sumă minimă pe cartea de muncă şi un procent din vânzări. 5%. Ce ziceţi?“. Îmi convine, e o ofertă acceptabilă şi-i mulţumesc fetei pentru ea.

Dar cum poţi ajunge angajată la partid? „O, nu e aşa de simplu“, îmi explică Antonia, „eu am terminat facultatea la Cluj, când eram acolo ziceam că nu-mi place politica, că e ceva murdar. Dar când a trebuit să vin acasă, în Jibou, că am avut ceva probleme, nu mi-am găsit nicicum un loc de muncă. Atunci mi-am zis, dacă nu merg la partide, nu fac nimic, ştiţi că aşa merg lucrurile, dacă nu ai relaţii şi nu eşti într-un grup de oameni care să te ajute, nu te descurci! Nu mi s-a mai părut aşa murdară politica şi am început să lucrez. Am muncit 6 luni fără bani. După alegeri, domnul senator, şi ca o recompensă pentru munca mea, m-a angajat la cabinetul lui. Acum lucrez cu colegii mei, sunt şefa organizaţiei de tineret“.

Mă uit la Antonia şi o cred. Vrea să facă o ONG, să facă proiecte, să acceseze fonduri, să fie prietenă cu tinerii, să ajungă un om mare… Îi are ca exemplu pe domnul primar, care a făcut o facultate şi acum e cineva, pe senatorul ei, pe deputat. Pentru că, la Jibou, „politica are valoare!“.

Iau ca amintire de pe masă o ilustrată cu Maica Domnului pe care ne scrie Mircea Geoană. Asta, ca să-l contrazică pe bodyguardul de la restaurant, care nu mai crede că în Jibou se trimit scrisori.

Ieşirea se face prin Eden

Către seară mă retrag încet spre ieşirea din oraş. Pe lângă un ciopor de vile, în sus, un drum proaspăt asfaltat duce direct în… Eden! Şi, cum e logic, acolo se şi termină. Unde ai vrea să ajungi mai departe de Eden? E o pensiune turistică de care se ocupă o femeie. Şi ea, ca şi fata de la sediul PSD, a găsit la timp calea spre ce-şi doreşte. Mai întâi a fost absolventă de 10 clase, la Braşov. Când a venit în Jibou a făcut şcoala de macaragii şi a lucrat pe o macara, în şantier. Apoi a lucrat în Depoul CFR. Acolo a învăţat multe.

După revoluţie a bâjbâit ceva. Mai întâi a făcut o ciupercărie, apoi o făbricuţă de lapte, apoi a vândut uleiuri industriale. Atunci a făcut banii. Dar dintotdeauna a făcut politică. A fost cu Iliescu, ce mai, i-a plăcut de el. Şi acum face politică, tare de tot. Viorica Buda face socoteala: a scos un primar în Jibou, şapte consilieri locali (ea a făcut lista, dar s-a pus a şaptea şi a câştigat), un senator şi un deputat. A luat în concesiune băile oraşului, a curăţat locul, a construit, a făcut un loc prezentabil. Nu îi e ruşine când vin colegii ei de partid, şefii sau alţi invitaţi la complex.

The End

Dacă ceasul gării ar merge repede înapoi și mie mi-ar fi dat să încep aici, nu cred că aş putea face un paradis politic precum doamna Viorica. În fine, măcar am înţeles cum ai putea să te salvezi în România. În timp ce plec, în lumina apusului, locul acela se vede şi mai roşu.

Publicat în Cotidianul, 3 octombrie 2009

Publicitate