Abrud, oraşul cu şomeri în fiecare casă. Flămânzii din Apuseni mor cu ochii pe o fată morgana din Canada şi un băiat portocaliu de-al locului

De pe Wall Street până la Abrud, distanţa este cam atât. Câţiva centimetri pe hartă. Aşa se explică faptul că zgâlţâiala financiară de acolo i-a prăbuşit la pământ pe amărâţii de la noi. S-a închis mina de cupru, nu mai avea comenzi, s-a restrâns activitatea la fabrica de mobilă, la cea de confecţii. Aproape în fiecare lună, din primăvară încoace vin ştiri despre concedierile de la Abrud. Pe fluxurile de ştiri, şomajul este dat la 60%. La Abrud afli că este de 85%. În scripte nu figurează cei care lucrau la negru, dar au rămas pe dinafară. În fiecare casă din Abrud, cineva a rămas fără slujbă în vara asta.

Chiar şi în casa primarului, soţia este şomeră

Bărbaţii stau acasă, îşi fac de lucru prin grădini. Ar merge la bar, dar nu mai au bani. Marius stă în faţa cafenelei din centru şi se uită lung după vreun muşteriu. Are 19 ani, zece clase şi nici o fărâmă de speranţă. Lucrează la bar pentru ce-i pică, nu s-a angajat nimeni că i-ar da vreun salariu. Nu are clienţi. Câteodată, câţiva, mai mult dimineaţa. Până seara scoate de-o pâine. S-ar duce în Italia, dar nici acolo nu mai e treabă, spun confraţii plecaţi. „Nu mai e de lucru nici pentru italieni, dar pentru noi. Care au apucat de au plecat înainte de criză poate se mai descurcă, care nu, gata!“, explică Marius, informat. În casa lor lucrează doar mama, la „Filatura de bumbac“ (este, de fapt, o firmă de confecţii italiană în clădirea fostei filaturi), unde au mai rămas cam o sută de femei angajate, din 250. Înainte de criză le dădeau 10 milioane vechi pe lună, plus bonuri de masă. După restructurări, doar salariul minim şi fără bonuri de masă, „dar e bine şi aşa, ce ne făceam dacă nu lucra nici mama“. Marius a lucrat, înainte să fiarbă cafele la bar, la un atelier de cherestea. Cam de un an încoace n-au mai vândut nimic şi au închis.

„Ha, vine ziua minerului!“

În iunie s-au făcut concedieri şi la fabrica de mobilă din apropiere. Alţi 200 de muncitori au rămas pe drumuri. Abrudul se prăbuşeşte cu fiecare zi. Jeep-urile de la Gold Corporation sparg tăcerea prăfoasă a drumurilor şi amintesc de fata morgana a locului: exploatarea de la Roşia Montană. Un om fără un ochi, o bătrână pensionară şi un fost orfan de la centrul de plasament stau pe bănci în parcul central. Se uită şi râd bizar spre afişele lipite de Gold. Ziua Minerului, mare sărbătoare, vor veni orchestra din Alba, cântăreţi şi va fi tămbălău. „Auzi“, râde băiatul de la orfelinat, „ziua minerului, ha, ha!“.

Au luat ţeapă

Marinela ar vinde cărţi şi lipici la librărie, dar nu are cui. E tânără şi revoltată, a muncit în campanie pentru partid, dar acum nici ea nu l-ar mai vota pe primar. „Nu a făcut nimic pentru noi! Se bucură că ei stau acolo în primărie, la adăpost. Au salarii, sunt bugetari, le vine banu’! Dar noi, noi ăştia de la privaţi, ce facem? Soţul a lucrat la mina de cupru, la Roşia, din ianuarie nu a mai luat nici un ban. În librărie e marfă de două sute de mii şi eu vând de 20 de lei pe zi. Am vrut să plec, am luat cărţile din vitrină, am închis, gata, am zis, intru în concediu. Dar a venit Goldul, cumpără cărţi pentru sfârşitul anului ca să sponsorizeze şcolile, cumpără pentru începutul anului. Asta e! Suntem nişte neisprăviţi dacă am ajuns să zicem mai bine cu Gold, să vină străinii şi să care aurul dacă noi nu suntem în stare! Ei se uită la noi şi aşteaptă momentul când cedăm? Murim de foame sau de cianură?! De foame mor mâine, de cianură, poate o mai duc zece ani! Am rate la bancă, de câteva luni nu le-am mai plătit! Cât credeţi că se mai poate rezista aşa?“ Marinela are lângă ea o fetiţă de zece ani. Iulia se uită în sus şi pare să înţeleagă. Şi ea a fost la program de vacanţă sponsorizat prin şcoala ei de Gold Corporation. Nu ştie ce vrea să devină când va fi mare, dar ştie sigur că vrea să plece.

Nici pâine, nici apă

Niculina
La Alimentara, Niculina râde când o întrebăm ce produse se fabrică în Abrud. „Nu e de râs“, spune femeia, „dar facem haz de necaz! Ce produse să se facă la noi, Doamne-Dumnezeule?! Nu avem nici brutăria noastră în oraş. Nici pâine nu se face aici! Nici carne, nici lapte! Nimic! Înţelegeţi ce e nimic?! Nici o prăjitură nu ai unde o mânca! Nu este nici o cofetărie! A dat sărăcia în noi, cum n-am mai văzut! Sunt vânzătoare de mulţi ani, dar rău ca acum nu a mers niciodată. Aici ziua de pensie e binecuvântată, doar atunci mai vindem câte ceva!“. În Abrud nu s-au făcut fabrici, după cum explică autorităţile, pentru că nu era apă curentă pe tot parcursul zilei şi nu se încadrau în normele de igienă. Aici se aduce pâinea din oraşele vecine.

Rudele sărace ale PDL

Primarul trece în revistă greutăţile locale într-o litanie bineînvăţată de atâta exerciţiu. Când a venit el la putere, Abrudul nu avea apă decât două ore pe zi, nu avea drumuri vicinale circulabile, nu avea canalizare. Acum s-au făcut parte din ele, pe proiecte parte cu bani de la Guvern. Oraşul o duce prost pentru că nici oamenii nu-şi dau interesul. „Primarul nu are atribuţii să facă locuri de muncă, el administrează localitatea, atât!“, se linişteşte singur inginerul Raţiu devenit primar în Abrud. Spune de câteva ori că a făcut o strategie a oraşului. În ea sunt trecute câteva obiective: trebuie rezolvată apa curentă în oraş, canalizarea, drumurile. Şi mai departe? Unde duce strategia?

După multe ezitări şi bâlbâieli confuze, primarul spune, luminat: Roşia Poieni, mina de cupru care a capotat în iarna trecută! Ea e soluţia de viitor! A vorbit cu toţi ai lui de la putere, deputaţi, miniştri, secretari de stat, dar şi cu preşedintele, când a fost aici, toţi ai fi zis că se ocupă să scoată din nou la privatizare mina de cupru. Ea a fost exploatată până în 2006 de statul român. Activitatea a fost concesionată apoi companiei Energo Minerale Bucureşti, care după doi ani de exploatare a falimentat, pentru că preţul cuprului pe piaţa mondială a scăzut la jumătate. Acum, ministerul economiei s-a angajat să facă un nou caiet de sarcini pentru privatizarea activităţii de extracţie către o altă companie.

„Trebuie să mă ajute, că doar e guvernul din coloratura mea!“, spune primarul „portocaliu“. Tiberiu Raţiu se uită în jos, spre Bucureşti, în fiecare joi, când are discuţii cu ministerul, cu speranţa că sunt gata actele ca să scoată din nou mina la licitaţie. Doar că, ştie şi primarul din Abrud, nici un nou stăpân al minei nu poate face o minune să crească preţul cuprului la bursa de metale de la Londra.

Festivalul, aurul şi ardelenii

„Iaca, pe străzile astea s-o plimbat doamna Băsescu dimpreună cu cumnata unuia Mişcoci, care lucrează la Cotroceni, când o vinit preşedintele acilea la noi, când cu festivalul de pe Muntele Găina. Domnu’ preşedinte s-o dus la primarele şi la oficialităţile care or fost şi doamna s-o plimbat prin centru pe aicea cu preoteasa noastră, soră cu nevasta băiatului ăluia de-o fost răpit în Irak. Nu ştiu ce o zâs de oraşul nost, dar noi avem speranţă că or aflat ce greu ne este şi or da drumu’ la ceva pentru noi că murim cu zile“, spune domnul Petre, un om cu aşteptări rămase de demult.

Nu ştim pe unde s-a plimbat doamna preşedinte cu prietena preoteasă, dar în Abrud nu mai sunt de mult un cinematograf, o cofetărie sau o casă de cultură. „Nu mai avem casă de cultură, dar avem director. Acum acolo e o magazie. Mai demult venea trupa de teatru de la Cluj, aveam spectacole, era şi la noi viaţă. Acum suntem un oraş de pensionari. Care nu are şomaj are pensie, ajutor de stat sau de boală, că sunt mulţi bolnavi prin partea locului“, spune învăţătorul Folea. „Unii de la mină, alţii de la vremea umedă, că-ţi bagă reumatismul în oase!“

Bătrânul Folea are 70 de ani. Patruzeci de generaţii de copii din Abrud i-au trecut prin mâini. A trebuit să le spună despre istoria înălţătoare a locului. De acolo a plecat un scriitor, acolo s-au întâlnit Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu când au plănuit revoluţia de la 1848. Şi tot acolo a stat o vreme Bela Bartok, muzicianul. La şcoală a avut copii buni, isteţi. Dar parcă cel mai mult s-au pierdut cei mai buni. Ei, …şi bătrânul învăţător nu ştie de ce, au rămas în Abrud. Învăţătorul Folea nu mai crede în viitorul Abrudului. Cu cât a crezut mai mult în trecutul lui, cu atât vede mai puţin viitorul. „Dacă e să moară, atunci să moară! Un oraş care nu ştie să trăiască, să se descurce, înseamnă că asta merită!“ Iar vorbele bătrânului cad pocnind tăioase ca o palmă peste ceafa unui elev îndărătnic. Să se trezească!

Oamenii munţilor din Europa

În munţii Europei oameni inimoşi, dar şi autorităţile au căutat şi au găsit măcar direcţia de mers. Un vestit alpinist, Reinhold Messner, care se ocupă de proiecte pentru zonele montane, unul dintre ele numit „Muzeul norilor“, spunea, într-un interviu recent acordat unui portal de specialitate, că investiţiile în zonele alpine sunt esenţiale cât timp vizează turismul montan sustenabil sau agricultura montană şi dacă sunt făcute în spiritul curăţeniei, liniştii şi respectului pentru aceste locuri. Messner crede că muntenii nu trebuie să fie dependenţi de guverne. „Guvernul regional de la Venezia şi Guvernul Italiei de la Roma sunt prea departe, nu ştiu ce înseamnă muntele. La fel şi la Bruxelles, 90% din politicieni vin de la şes, din marile oraşe, şi nu pot fi informaţi despre ceea ce se întâmplă în munţi. Guvernele impun taxe şi eventual fac nişte programe.

Trebuie ca guvernele să dea posibilitatea oamenilor de a trăi la munte, însă în mod genuin. Turismul trebuie încurajat de către cei care locuiesc sus la munte şi care prin propriile mijloace de producţie menţin sustenabilitatea în zonă. Ei trebuie să muncească pentru a supravieţui, pentru a mânca şi bea, pentru a se încălzi. Condiţia e să fie lăsaţi în pace.

Succesul turismului sustenabil, la noi, în Tirolul de Sud, constă în primul rând în faptul că oamenii locului şi-au dat seama că ţăranii, producătorii de la munte, nu pot avea succes numai dacă devin şi proprietar de mici hoteluri. Sunt hoteluri mici cu puţine camere, dar care servesc produsele tipice direct în farfurie. Totul, fără subvenţie de la stat. Ţăranii au priceput asta mult înaintea politicienilor.“

Anunțuri

4 gânduri despre “Abrud, oraşul cu şomeri în fiecare casă. Flămânzii din Apuseni mor cu ochii pe o fată morgana din Canada şi un băiat portocaliu de-al locului

  1. Cred ca toate orasele de provincie au aceeasi soarta. Campina, orasul cu o bagata istorie petroliera, prima rafinarie din Europa, atat de puternic industrializat…odata, cu cei mai multi intelectuali, cu cele mai multe zile insorite…am ramas un oras de pensionari de drept sau de boala.
    Tinerii, ne-au plecat la scoli si nu s-au mai intors…la ce? Campina, peste ani , o deveni oras muzeu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s