Avortaţi comunismul!

Povestea celui mai apreciat film românesc la Cannes părea un basm frumos. O tresărire de optimism, de speranţă şi mândrie naţională. Ca în fotbal, chiar şi pe cei care nu sunt microbişti îi apucă brusc entuziasmul şi se simt solidari cu echipa de succes. Oameni serioşi în viaţa lor altminteri ajung să se bucure de bucuria altora şi toată febra asta cuprinde rapid ţara, umple televizoarele, paginile ziarelor, străzile. Aşa s-a întâmplat în seara când Cristian Mungiu a luat premiul cel mare de la Cannes. România s-a bucurat, un român era apreciat de „negrul” Occident, în sfârşit, după atâta buimăceală, iată că unul dintre noi se ridică deasupra infatuatului continent şi smulge aplauze de aur.

Mărturisesc că am fost impresionată de succesul lui. Mi-am zis atunci: asta este adevărata performanţă, să răsari din nimic, dintr-o mare de mediocritate şi să impresionezi o lume întreagă doar prin puterea lucrului minunat făcut de tine. Ca strigătul unei păsări în noapte. Ca floarea din mucegai. Doar tu şi forţa minţii tale.

Am ajuns la film cu toate speranţele la mine. Cu toată buna credinţă de care un om convins este în stare. Dar nu era aşa. Nu era aşa.

Filmul nu este al lui Cristian Mingiu. Este al nostru. Al studentelor din Haşdeu sau din Regie. Este viaţa noastră şi atât. Pe Cristian Mungiu nu l-am găsit niciunde. Este o bucată de viaţă, aşa cum a fost ea, crudă, dură, impresionantă prin sânge şi carne, prin urâţenia lumii în care se petrecea. Dar nu e film, nu e creaţie. E Valea Ierii la expoziţie, semnată de un tânăr oarecare. E viaţa mea şi a colegelor mele din Căminul 6. Reală, adevărată, dar lipsită de semnificaţii metafizice. Mirosul de pe holurile căminului studenţiei mele umplea sala de cinema, dar nu-mi spunea nimic în plus. Îl regăseam, şi pe el şi duşurile fără perdele şi linoleumul verde de pe hol şi camera 32 de unde cumpăram săpun lux şi ţigări, spray-uri şi ciorapi. Şi recepţionera de la hotel, absurdă, imposibilă ca întreg sistemul pe care-l reprezenta. Şi felcerul şmecher care repetă obsesiv stupizenii ca să-şi ia o porţie de sex în plus. Şi camera de hotel, şi spaima. Şi masa la care se înghesuie intelectualitatea realizată a epocii de aur ca să discute despre pireul de cartofi într-o sufragerie comunistă şi ea. Da, şi spaima şi mizeria şi dezumanizarea, toate sunt acolo, doar filmul nu e nicăieri.

E o producţie cinematografică ciudată. E plină şi goală în acelaşi timp. E încărcată de fapte şi goală de sens. Nu am auzit şi nu am văzut moartea căprioarei. Nu am auzit şi nu am văzut nici o metaforă trecând prin lacrimile unei fete mutilate de viaţă. Nimic metafizic, nici o tresărire la întâlnirea vieţii cu moartea. Doar comunismul trecând ca un tăvălug peste vieţile personajelor. Un comunism despre care nouă nu ne mai poate spune mare lucru vreun cineast din România. Poate doar dacă ar descoperi sensuri şi metafore în plus.

Pelicula lui Mungiu exploatează o scenă crudă de viaţă din „lagărul” comunist, lucru care cu siguranţă i-a impresionat pe occidentali, dar atât. Avortând speranţa în puterea şi arta unui asemenea succes, am simţit că ceva se rupe în mine, că mă las moale sub aerul greu al comunismului din care iată, copiii lui născuţi se hrănesc încă.

Ca să trăieşti, uneori, trebuie să mori mai întâi. Ca să se nască o cinematografie nouă, trebuie mai mult decât o poveste despre o lume impresionantă prin ea însăşi. Poate un chiuretaj în cinematografia românească ar trebui să scoată comunismul din măruntaiele ei. Să pună în loc un pic de creaţie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s