În ziua de Sfânta Maria, o parte de Românie s-a dus la malul mării ca să-i serbeze pe vaporeni, altă parte la Putna, iar ardelenii s-au pornit pe coate şi-n genunchi spre porţile Niculei. Dincoace de fumul lumânărilor, în noroiul lumesc al zbaterilor pământeşti, două ştiri au zguduit opinia publică. Un sondaj în care Gigi Becali este considerat cel mai mare om de cultură din România şi o scrisoare a lui Liiceanu despre Mona Muscă. Amândouă au plesnit obrazul cititorului de ziare, biciuind fără milă liniştea societăţii civilizate, rănind până la sânge conştiinţa adormită a naţiei.
„Intelectualul Becali” este un produs periculos, născut dintr-un amestec ciudat de fotbal şi demagogie, bani şi tămâie, din toate ridicându-se un miros greu, greu de suportat de nasul subţire al intelectualităţii adevărate, dar sorbit cu nesaţ de poporul flămând după bărbaţii duri care să pună România pe picioare. În fiecare român se ascunde un fir de teamă că democraţia aduce haos şi debandadă. Iată de ce pumnul ancestral care cade cu zgomot pe masă îl face să tresară şi să spere că de aici îi va veni speranţa.
România din sondaje se zbate între trei paradigme, e sfâşiată între iubirea de Băsescu, Becali şi Mona Muscă. România este la fel de debusolată ca atunci când îl fluiera pe Corneliu Coposu şi-l adora pe Miron Cozma. Sondajele arată că România a încremenit în proiect, că sufletul ei schingiuit de comunism şi amorţit de-o foame capitalistă, este greu de vindecat. Iar ce face ea acum este să repete într-un fel masochist, greşelile trecutului. Astăzi îl iubeşte pe Gigi Becali şi-n el a contopit nevoia de putere, dreptate, succes, credinţă şi forţă. Poate nu este un intelectual Gigi Becali, dar ştie să le tragă câte un cap în gură celor care-l scot din sărite pe român.
Simţind că lumea lui a dispărut din sondaje, Gabriel Liiceanu se întoarce. Se întoarce şi loveşte cu capul lui de intelectual în faţa plânsă a Monei Muscă. A simţit că este sânge şi carne, că acolo se dă meciul secolului, că izbitura pe care i-a tras-o în scrisoarea din ziar va avea răsunet şi va pune intelectualii pe locul care li se cuvine, mai aproape de sufletul grobian al poporului. Liiceanu a lovit ca un Becali vorbitor de germană, a lovit ca un băiat de cartier, cuvintele lui, mai dure decât picioarele lui Becali. Încercând să recupereze sondajul pierdut, Liiceanu s-a becalizat foarte repede, cu talent şi măiestrie de boxer versat. Semn că intelectualii se pot metamorfozeză uşor, sunt alunecoşi şi perverşi, disimulează cu talent, sunt gata să facă pactul cu Mefisto, aşa cum a făcut-o Mona Muscă, dar şi să pună mâna pe bâtă, ca Liiceanu şi să lovească cu sete în paginile ziarelor.
Poate că intelectualul român încearcă frustrări enorme pentru că poporul l-a uitat, nu ţine cont de el şi de ideile lui înalte, dar nici revenirea lui cu un cap în gura camaradului nu face altceva decât să-i întăreacă românului ideea că Becali este un model chiar şi pentru intelectual. Ori, cum să-l priveşti pe cel de la care se inspiră chiar şi Liiceanu când loveşte cu sete în ziare, dacă nu ca pe cel mai mare om de cultură?
Liiceanu a lovit, dar a ratat ţinta. Adversarul lui, cel mai iubit dintre politicieni, este femeie, este tot un intelectual, este acuzată de ceva carre nu are de-a face cu nevoile primare ale poporului. Nu va fi admirat pentru duritatea sa. Nu va fi aplaudat. Scrisoarea sa o va victimiza pe Mona Muscă. Ea spune despre intelectuali ceva ce oricum, românii se pare că ştiau: că un cap de intelectual în gură, este la fel de tare ca un cap de cioban.
Gazetino 