Lya Hubic: „Trebuie să vă spun că sunt un om fericit“

Lya Hubic este considerată „omul de aur“ al Operei din Cluj. Are 93 de ani, a cântat mai bine de 30 de ani pe marile scene ale lumii, muzica umplând toată viaţa Lyei, nelăsând loc pentru nimic altceva. A fost cel de-al unsprezecelea copil la părinţi. Toţi din familia Hubic au murit. Rând pe rând, au dispărut cei din jurul Lyei, a rămas doar frumoasa amintire a unei vieţi strălucitoare, a unei vieţi fericite.

Fericirea o ţine în viaţă

„Am fost fericită totdeauna. Chiar şi atunci când toată lumea se prăbuşea în jurul meu, eu îmi găseam refugiul în muzică. Acolo a fost liniştea şi salvarea mea. Am trecut prin două războaie, am fost refugiaţi, am suferit în urma comunismului, mi-am pierdut logodnicul în război, mi-am condus pe ultimul drum părinţii şi zece fraţi, dar trebuie să vă spun că sunt un om fericit. Muzica mi-a dat atâtea satisfacţii, mi-a umplut viaţa în întregime!“

Acum trăieşte singură. Are nepoţi, în ţară şi în străinătate. Are vecini şi prieteni care o iubesc, o vizitează şi-i poartă de grijă. În micuţul apartament din Gheorgheni, unde s-a retras pe timpul iernii („casa de pe strada Horea era prea mare pentru mine, o bătrână singură“), şi-a adus câteva tablouri şi fotografii din tinereţe. Cu ele alături şi cu amintirea vie a trecutului, Lya Hubic îşi petrece zilele ca un om fericit.

„Parcă ar fi fost ieri. Toate îmi revin în minte cu atâta claritate, cu atâta lumină şi culoare, de parcă ar fi fost ieri. Îmi amintesc totul cu o bucurie extraordinară. Mi se spune că am 93 de ani. Dar nu ştiu când au trecut, nu ştiu — zău — ce sunt aceia 93 de ani! Pentru că eu văd şi acum ziua în care am cântat pentru prima oară solo, la şapte ani, în corul tatei, un cântec în limba greacă. Îi ţin minte cuvintele, pot să vi-l cânt…“

Şi Lya începe să fredoneze cântecul său de debut solo, alături de corul bisericii unde slujea ca preot tatăl său. O privim şi înţelegem un lucru extraordinar: 93 de ani pot înseamna atât de puţin!

„Nu am jucat în «Traviata», am fost cu adevărat Violeta“

„Eu nu am jucat în «Traviata», în Boema şi toate celelalte, eu am fost cu adevărat Violeta, am trăit «Boema». Eu m-am lăsat ispitită de lumea operelor atât de mult, încât mă întorceam pur şi simplu în timp şi întrupam acele personaje. Aveam o oglindă pe holul Operei şi în faţa ei cântam, mă studiam, mă mişcam în rochiile de epocă. Să ştiţi că altfel păşeşte o femeie în costum de epocă decât o face una modernă. Altfel zâmbea o femeie din Renaştere, altfel era râsul ei, gesturile îi erau altele decât astăzi. Eu stăteam ore întregi în faţa oglinzii şi-mi recompuneam felul de a fi, după noul chip şi trup al rolului meu.

Nici nu mai ştiu cât am trăit viaţa Lyei şi cât am trăit viaţa personajelor mele. Atunci aveam spectacole în fiecare zi a săptămânii, în fiecare seară până sâmbăta, iar sâmbăta şi duminica, matineu. Cântam câteva ore în fiecare zi, aşa cum alţii mănâncă şi dorm în fiecare zi, fără excepţie. Viaţa mea a fost cântecul meu“.

În casa preotului

Lya Hubic s-a născut la Paleu, lângă Debrecin, ca al unsprezecelea copil al familiei. Tatăl său a fost un om extraordinar, preot cu studii de teologie şi filosofie la Budapesta. Era şi profesor şi dirijor, cânta la vioară, iar în parohia sa de la Văşad a făcut un cor cu orchestră, uimind lumea acelor vremuri.
Toţi copiii săi au fost talentaţi şi inteligenţi, au făcut studii superioare în aproape toate domeniile existente atunci. Familia Hubic putea acoperi tot ce însemna muncă intelectuală într-un orăşel de la începutul secolului trecut: avocaţi, doctori, ingineri, profesori etc.

Doar Lya a cântat. Avea talent, era înzestrată cu tot ce-i trebuia pentru a deveni o stea a muzicii. Tatăl său, după ce a urmărit-o o vreme cu multă atenţie, a exclamat: „Ei bine, sigur că din fata asta fac o artistă!“

Prima profesoară de canto – o călugăriţă

Lya Hubic a făcut şcoală stând la „Notre Dame“, la călugăriţe, până la 14 ani. A mers apoi la liceul românesc, la cursuri. Cât a stat la „Notre Dame“, o călugăriţă venită din străinătate i-a dat lecţii de muzică, lecţii de canto. Aşa a ajuns Lya la examenul de intrare la Conservator, la Cluj: a avut repertoriul ei şi a cucerit imediat pe toată lumea. Din 1932 este la Cluj, oraş din care nu a mai plecat niciodată.

După fiecare turneu în străinătate, s-a întors acasă, pentru că este „bolnavă de dragoste de ţară şi mă numesc cu bucurie şi cu mândrie o naţionalistă“.

Zid până la cer

Dar nici de prea multe turnee nu a avut parte, după venirea ruşilor, a comunismului, pentru că „până la cer s-au ridicat ziduri între ţara asta şi restul lumii“. Abia mai târziu, „după ce comuniştilor li s-au făcut minţile mai lejere“, a mai cântat şi pe alte scene ale lumii largi.

În Opera de la Cluj însă, tânăra Lya Hubic a deschis o nouă „eră“. Un lung şir de ani în care a fost cap de afiş şi Opera a înflorit. Nu se mai găseau bilete la casă cu câteva zile înainte de reprezentaţie. Casieriţa devenise un personaj important al acestui oraş: la ea se făceau intervenţii serioase pentru un bilet. Sălile erau pline, se stătea în picioare sau pe treptele dinspre loje, unde spectatorii aşterneau ziare şi se aşezau. I se spunea „loja «ziariştilor»“.

Marii profesori ai Clujului, marile personalităţi aveau lojile lor, închiriate pe un an întreg. „Am auzit într-o seară o discuţie între nişte studenţi. Nu am avut niciodată satisfacţii mai mari ca atunci. Unul dintre ei spunea: «Măi, nu mai avem bani de mâncare pentru deseară dacă luăm bilete, dar mai bine nu mănânc decât să n-o văd pe Lya». Studenţii parcă erau toţi îndrăgostiţi de muzica mea, mă adorau. Ei mă invitau la ceaiuri dansante sâmbătă seara. Cu ei m-am simţit foarte bine“.

Bărbaţii din viaţa celei mai iubite femei

„Ei se îndrăgosteau de mine, partenerii mei de scenă se îndrăgosteau nebuneşte de mine, dar nu şi eu de ei. Marea mea dragoste a fost şi marea mea dramă. Logodnicul meu a murit în război. Într-o zi a plecat pe front şi nu s-a mai întors. L-am aşteptat, am sperat să fie prizonier pe undeva, prin fundul Rusiei, dar — într-un târziu — am aflat că murise… Nu m-am căsătorit niciodată şi foarte puţini bărbaţi au putut să-mi câştige mie sentimente mai profunde. Am fost prizoniera marii mele iubiri.

Nu vă spun numele logodnicului meu. Nu vreau să vorbesc despre el. Este adânc ferecat în inima mea, este tăcerea, este durerea mea, este atât de delicat totul încât niciodată nu am deschis această rană. Nu pot să-i rostesc numele cu voce tare“.
Glasul care a cutremurat zidurile sălilor în care a cântat, vocea care a ridicat în picioare puhoaie de lume, cea care a cântat dragostea şi durerea din celebrele opere ale lumii, despre propria-i rană din adâncul inimii nu poate rosti nici un cuvânt, nici măcar în şoaptă. Vocea care a cântat marile legende de iubire ale lumii este mută cu propria dragoste. Atât este de profundă, de sacră: este intangibilă. Tăcerea Lyei Hubic pare să spună: v-am dat cântecul meu, v-am dat toate serile mele, v-am dat viaţa mea, însă dragostea vieţii mele, pe el, pe Logodnicul inimii mele, îl păstrez doar pentru mine. Vi se pare prea mult?

„Nu mi-a fost frică de nimic, niciodată“

„Am trăit atâtea, toate evenimentele vieţii mele au fost atât de profunde, încât mi-au dat o putere incredibilă. Am trăit nopţile represiunii comuniste, în care auzeam dubiţa oprindu-se la porţile intelectualilor, auzeam cum îi luau şi-i duceau în închisori. Noapte de noapte, se auzea cum îi încarcă. Ne aşteptam să bată şi la poarta noastră. Dar nu-mi era frică de ei. Eu nu am fost niciodată membră PCR, eram o refractară. Aveam curajul ca ziua, în văzul tuturor, să intru în biserică. Înainte de fiecare spectacol, eu intram şi aprindeam o lumânare. Nu s-au atins de mine niciodată. Eu am avut un paznic bun, am avut un Paznic sus“.

Trofeul „Lya Hubic“
Lya Hubic a primit premii şi distincţii după cum au fost vremurile. A fost Artist Emerit, un semn de recunoaştere a valorii sale artistice, valoare peste care nici comuniştii nu au putut trece. A primit distincţia de Om de Aur al Operei clujene, iar preşedintele Ion Iliescu i-a înmânat Ordinul de Onoare în grad de cavaler, la împlinirea vârstei de 90 de ani. Este Cetăţean de Onoare al Clujului şi Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică. Acum, Opera din Cluj oferă anual Trofeul „Lya Hubic“ unui solist valoros. Dar cea mai mare distincţie pe care a primit-o vreodată a fost cea dăruită fără fast şi onoruri, cea dăruită de dragostea publicului său, atunci când a numit-o Privighetoarea Ardealului.
Anunțuri

Un gând despre “Lya Hubic: „Trebuie să vă spun că sunt un om fericit“

  1. DOAMNA LYA HUBIC ARE O ÎNDEPĂRTATĂ RUDENIE ( OM CARE FACE PARTE DIN FAMILIA SA). MAMA MEA( huban ileana ) I-A FOST CUMNATĂ SOREI ARTISTEI – ADELINA HUBIC , CĂSĂTORITĂ CU FRATELE – HUBAN GHEORGHE – SLT.LA REGIMENTUL 2 VÂNĂTORI GARDĂ 9 ȘI ABSOLVENT AL UNIVERSITATEA ,,REGELE FERDINAND – ACTUALA UNIVERSITATE ,,BABEȘ BOYAI -FACULTATEA DE DREPT – DIN CLUJ , TOATĂ CONSIDERAȚIA PENTRU DÂNSA ȘI CEI MENȚIONAȚI.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s